LITERE

REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ

A SOCIETĂŢII SCRIITORILOR TÂRGOVIŞTENI

Anul VII, Nr. 10 (79) – octombrie 2006

Sosul Şi cultura

În zarva creată de deconspirarea abil manevrată a dosarelor Securităţii, se aude subţirel şi piţigăiat vocea crezându-se tunătoare a domnului Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii şi Cultelor, care vrea mult mai mult. Domnul ministru visează „iniţierea unei reflecţii publice consistente, dedicată cazurilor de colaborare intelectuală deliberată cu regimul comunist”, reflecţie care ne va ajuta să punem capăt minciunii şi să nu mai trăim „în acest sos murdar, care este compromisul cu trecutul”. Vizându-i în special pe cei care “au semnat tone de maculatură artistică”, şi care “au împilat o naţie întreagă timp de 40 de ani, şi-au bătut joc de un întreg popor; erau vedete, se bucurau de privilegii, iar acum se consideră directori de opinie publică”, înţelegem că domnul Ministru se referă (luând în calcul şi faptul că, pe note, colaborarea e mai puţin evidentă) mai ales la scriitori şi mai puţin la muzicieni (fără a mai vorbi de pictori). Sau stă prost cu limba română, neştiind că “maculatură” înseamnă “scriere fără valoare”. Încât mă întreb cum se va face dumnealui înţeles când şi-o porni “reflecţia”. Ceea ce mă miră însă îndeosebi este că greaţa aceasta de sosul murdar al trecutului îl încearcă pe domnul Iorgulescu tocmai într-un birou pătat de sosul murdar al predecesoarei sale, care nu ştiu de ce nu-i miroase. Probabil pentru că doamna cu pricina avea cu sfera culturii tot atâtea legături cât are primarul din Potlogeni cu Casa Poporului. Şi neavând asemenea legături, neproducând niciodată nimic, nici capodopere, nici maculatură, dumneaei iese din discuţie.

Ceea ce nu ştie domnul Iorgulescu, mândru foarte de a fi descoperit el însuşi America, este că dezbaterea pe care-o plănuieşte a început de multă vreme şi continuă să se desfăşoare. Numai că nu cu ştirea şi sub oblăduirea domniei sale. Şi nu comandată şi dirijată milităreşte de la centru. Şi nu neapărat în folosul său. Mai mult activist decât artist (şi mai mult funcţionar decât om de cultură), dumnelui n-a citit, probabil, niciunul dintre articolele criticului Gheorghe Grigurcu (ca să luăm un singur exemplu) despre colaborarea scriitorilor cu regimul comunist, fie ei dintre cei care nu mai sunt (de la Sadoveanu şi Călinescu, la Marin Preda, Eugen Jebeleanu şi Nichita Stănescu), fie dintre cei care sunt (şi care-i tulbură, probabil, mai mult somnul domnului Iorgulescu). Interesant este că, întrebat recent cam pe cine ar viza sfânta sa indignare, domnul ministru n-a dat nici un singur nume. L-ar fi putut numi, de pildă, pe Sabin Bălaşa, i-ar fi putut aminti pe Adrian Păunescu ori pe Corneliu Vadim Tudor. Pentru că sunt notorii. Dar are dumnealui curaj să intre în gura lui Vadim? Şi chiar cunoaşte domnul Iorgulescu despre ce vorbeşte? Mă îndoiesc. Sunt sigur însă că o face în speranţa ca va intimida multă lume şi că în jurul scaunului său ministerial, pe care nu se ştie dacă era cel mai îndreptăţit, prin statura sa artistică şi intelectuală, să-l ocupe, s-ar crea un vid protector.

Altminteri, la noi, guvernanţii ameţesc zilnic cetăţenii cu fraze, în loc să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi. Miniştrii fac politică, în loc să se ocupe de realitate, ţes intrigi, în loc să nu doarmă liniştiţi ştiind că industria noastră e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire, că importăm mai mult decât exportăm, că în România cam prea mulţi oameni îşi caută hrana zilnică în gunoaie, că învăţământul e asemănător cu motorul omului din Tecuci al magistrului Mihai Ursachi, că în agricultură (ca şi în cultură) se produc mai ales splendide recolte de ciulini şi de muşeţel. De şaptesprezece ani unii îşi tot exprimă greaţa de sosul murdar al trecutului, refuzând să-l vadă pe cel al prezentului. Care nu e deloc mai curat.

Tudor Cristea

CALEIDOSCOP CULTURAL

„MoŞtenireA VăcăreŞtilor” – ediţia 38

Între 27-29 septembrie s-a desfăşurat ediţia a 38-a a Festivalului-concurs naţional de Literatură moştenirea Văcăreştilor, sub egida Consiliului Judeţean Dâmboviţa, Direcţiei Judeţene pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, Bibliotecii Judeţene Ion Heliade Rădulescu, Universităţii „Valahia” şi a Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească” şi nu în ultimul rând a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni. Din juriu au făcut parte scriitorii Fănuş Neagu, preşedinte, Nicolae Băciuţ, Florentin Popescu, Tudor Cristea, George Coandă, Ion Ştefan Ghilimescu şi Victor Petrescu. În sumarul său festivalul a fost ilustrat de masa rotundă „Provocări în spaţiul literar românesc la începutul secolului XXI”, întâlniri cu scriitorii în comunele Gura Ocniţei şi Raciu şi festivitatea de premiere care a avut loc la Sala Florentină a Primăriei Municipiului Târgovişte. Cu acest prilej acad. Eugen Simion i s-a conferit Premiul municipiului Târgovişte. Iată şi câştigătorii concursului festivalului: Secţiunea proză: menţiune – Lidia Codruţa Iancu (Târgovişte); premiul III – Dionisia Sandu (Târgovişte); premiul II – Bogdan Nicolaescu (Târgovişte); premiul I – Livia Sfârâilă (Arad). Secţiunea eseu: menţiune – Diana Ionela Toader (Târgovişte); premiul III – Miruna Bacali (Bucureşti); premiul II – Ruxandra Georgiana Pascu (Târgovişte); premiul I – Ana Maria Blănaru (Suceava). Secţiune poezie: menţiune – Mirela Iuliana Cârnaru (Alexandria); premiul III – Ciprian Laurenţiu Tudor (Săcele); premiul II – Andreea Gluh (Târgovişte); premiul I – Iulia Teodora Davidoiu (Târgovişte). Marele premiu al concursului, oferit de către Universitatea „Valahia” Târgovişte, a fost câştigat de către Viorica Schipor din Suceava. S-au mai oferit următoarele premii: Manina Leaşu (din partea Bibliotecii „I.H. Rădulescu”, Cătălina Nicoleta Mănoiu (Societatea Scriitorilor Târgovişteni), Iulia Teodora Davidoiu, Andreea Gluh, Bogdan Nicolescu (din partea unor edituri târgoviştene). (G.C.)

Eveniment: Noaptea internaţională a poeţilor

În contextul celei de a IV-a ediţii a manifestării complexe „Zilele culturii în Aninoasa”, miercuri, 4 octombrie a.c., la Casa brâncovenească de la Mănăstirea Viforâta a avut loc a III-a ediţie a „Nopţii de poezie”, o iniţiativă aparţinând tânărului însufleţitor de fapte de cultură Victor Mihalache. De astă dată, întâmplarea poetică de la Viforâta a fost una internaţională, datorită invitaţilor de marcă Andria Radulovici, cel mai mare poet al Republicii Muntenegru, şi a poetei bulgare Margarita Kovalenko. Cu acest prilej, Andria Radulovici, oaspete pentru prima oară al României, şi-a lansat volumul de versuri „Coasta de foc” (Editura Sfinx 2000; director Valentin Florin Luca, prezent la eveniment), tradus în limba română de poeta bulgară, bună cunoscătoare a limbii lui Eminescu care, de altfel, a tradus în limba lui Hristo Botev şi volumul de versuri „Şoapte în înserare” al lui Victor Mihalache, apărut în Editura „Kalendar” din Sofia. La „Noaptea de poezie” au participat şi citit din versurile lor poeţii George Coandă, George Sânpetrean, Florea Turiac, Constantin Voicu şi Ion Iancu-Vale, membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni. (G.C.)

Toamnă literară la PietroŞiţa

Sâmbătă, 9 octombrie a.c. a avut loc ediţia a III-a a „Toamnei literare pietroşiţene” organizată de Fundaţia „Renaşterea Pietroşiţei – Ruralia” (preşedinte, prof. dr. Radu Negoescu), Consiliul Local, Primăria comunei Pietroşiţa (primar, Ioan Leonard Dicu) şi Şcoala Sf. Nicolae. Sub patronajul maestrului Mircea Horia Simionescu, această inedită manifestare a reunit un numeros public atât la deschidere (Casa de Cultură) la masa rotundă „Contribuţia culturală şi spirituală a României la Europa întregită (susţinută de comunicările conf. univ. dr. Victor Petrescu, dr. Gabriela Niţilescu, prof. Viorica Arghir şi teolog Răzvan Davidescu la Muzeul etnografic) şi la întâlnirea cu scriitorii de la Căminul cultural din satul Dealu Frumos. Au citit din versurile şi prozele lor Victor Sterom şi Ion Vintilă Fintiş, de la Ploieşti, dâmboviţenii Mihai Stan, George Conadă, Grigore Grigore, Dan Gîju, Constantin Voicu, Florea Turiac, George Piteş, Emil Stănescu, membri ai Societăţii Scriitorilor Dâmboviţeni, şi Veronica Dumitrescu, Vasile Oneaţă, Andreea Stroian, Valeria Arsene, Domnica Vărzaru, Ion Enescu-Pietroşiţa, Iulian Mărculescu. Au fost lansate cu acest prilej volumul de versuri, Suflet îngheţat, Moartea trăieşte? al Smarandei Popescu şi de traduceri din Serghei Esenin, „Rugăm, nu trageţi!”, aparţinând lui Dan Vişinescu. De asemenea, au mai fost vernisate expoziţiile de pictură religioasă pe piatră a lui Paul Petraş şi de carte a lui Ion Enescu-Pietroşiţa. Scriitorul Mircea Horia Simionescu a relevat caracterul de noutate al acestei reuniuni scriitoriceşti de sub streaşina Bucegilor. (G.C.)

Cărţi primite la redacţie

• Nicolae Băciuţ, Între lumi, Convorbiri cu Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, 2006, 156 pag.

• Nicolae Băciuţ, Anotimpul din colivie, Antologie (Poeme nealese), Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2006, 578 pag.

• Sterian Vicol, Norul şi inima, [versuri], Editura Opera Magna, Iaşi, 2006, 82 pag.

• Christian Crăciun, Intrări în labirint, Editura Libra, Bucureşti, 2005, 142 pag.

• Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului. În jurul experienţei revelatoare, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, 308 pag.

• Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, 98 pag.

• Dan Gîju, Duelul condamnaţilor, Editura Phobos, Bucureşti, 2006, 170 pag.

• Ghislain de Diesbach, à la conquête d’un trône Napoléon III et Charles Ier de Roumanie / Cucerirea unui tron Napoleon III şi Carol I al României, Ediţie îngrijită, prefaţă şi traducere de Simona Cioculescu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti 2006, 106 pag.

CALENDAR DÂMBOVIŢEAN

1.X.1903 – A murit Ioan D. Petrescu (n.1918)

4.X.1910 – S-a născut Mihail Ilovici (m.1983)

10.X.1903 – S-a născut Nicolae Untărescu (m.1972)

10.X.1919 – S-a născut Ştefania Stâncă (m.1984)

10.X.1958 – S-a născut Marius Bădiţescu

11.X.1949 – S-a născut Petre Drăguţoiu

11.X.1950 – S-a născut Alexandru Manafu

12.X.1825 – A murit Nicolae Văcărescu

12.X.1916 – S-a născut Marin Cosmescu-Delasabar

12.X.1937 – S-a născut George Coandă

15.X.1960 – S-a născut Gabriela Marin-Thornton

16.X.1935 – S-a născut Serghie Bucur

16.X.1998 – A murit Radu Urziceanu (n.1927)

17.X.1935 – S-a născut Aurelian Chivu

18.X.1926 – A murit Ion. I. Ciorănescu (n.1905)

18.X.1940 – S-a născut Toma George Veseliu

18.X.1974 – S-a născut Sorana Corneanu

19.X.1930 – Apare la Găeşti, sub conducerea lui Mihail Ilovici, revista modernistă Cristalul, ca săptămânal. La 20 decembrie, redacţia se mută la Bucureşti, unde revista va apărea lunar, până în aprilie 1932. Serie nouă, în 1998, ca revistă a elevilor din Colegiul Naţional „Vladimir Streinu”, Găeşti.

19.X.1939 – S-a născut Ilie Traian

21.X.1999 – A murit Aurelian Trandafir (m.1964)

22.X.1956 – S-a născut Octavian Pop

23.X.1954 – S-a născut Constantin Voicu

24.X.1947 – S-a născut Mihail Iurcu

24.X.1942 – S-a născut Lucian Grigorescu

25.X.1914 – S-a născut D. Ulieru (m.1987)

28.X.1909 – S-a născut Ion Calboreanu (m.1964)

30.X.1908 – S-a născut Florica Mumuianu (m.1982)

30.X.1992 – A murit Alexandru Stark (m.1931)

Oct. 1933 – Apare la Găeşti, sub conducerea lui Mihail Ilovici, revista Litere. Odată cu nr. 3-4 / ianuarie februarie 1934, revista se mută la Bucureşti, unde va apărea până în martie-aprilie 1935.

ACCENTE

Alexandru George

O revenire

După cum se poate constata din cele scrise de mine după Eliberarea din decembrie 1989, am încercat să popularizez ideea – care mi se impunea cu forţa evidenţei – că venirea comunismului în ţara noastră a fost, pentru literatura noastră în genere, dar mai ales pentru autorii surprinşi de eveniment o catastrofă şi m-am bucurat citind sub pana lui Ion Cristoiu cuvântul „tragedie”. N-a fost singurul, dar mi s-a părut excepţional printre scriitorii mai tineri, care n-au trăit momentul 1947-1948 şi-l deduc numai din consecinţe; atunci, prin ocupaţia rusă (zisă sovietică), am fost desprinşi deopotrivă de tradiţia culturală naţională, cât şi de sursa de inspiraţie şi confruntare pe care o reprezintă Occidentul european sau mai îndepărtat, la al cărui nivel cultural ajunsesem.

Mai vârtos m-am bucurat, recent, să citesc în studiul lui George Geacăr despre Marin Preda şi mitul omului nou (2004) afirmaţia că acesta a debutat editorial într-un moment (1948) în care se eliminaseră vechile repere culturale, lăsându-se drum liber tinerilor de la ţară, inculţi, manevrabili deci, dependenţi de bunăvoinţa noului regim („literatura română s-a desincronizat, s-a izolat şi a adoptat alte criterii de valorizare estetică decât cele europene”, p. 27).

Domnul George Geacăr ne-a dat un eseu cu numeroase observaţii percutante, dar şi în răspăr cu interpretarea devenită „oficială” prin tot felul de partizani cu anumite „poziţii”, de la Ov. S. Crohmălniceanu şi Paul Georgescu la Eugen Simion şi M. Ungheanu; eu am salutat încercarea noului exeget şi am crezut a descoperi în el un apropiat al omului Marin Preda, venit cam din aceeaşi zonă geografică unde, după ştiinţa mea, represiunea împotriva ţăranilor a fost atroce, cu totul altfel decât versiunea echivocă şi hazlie din Moromeţii, II, în înfăţişarea „colectivizării”.

Dată fiind importanţa autorului şi a subiectului micului eseu, îmi îngădui să revin cu unele precizări; pentru mine, Preda e un scriitor mai mult important decât valoros, dar mai ales unul emblematic, prin situaţia sa la debut, apoi prin consacrarea justificată în comunism, în fine, prin transformarea ulterioară (chiar postumă) în mit. El este iniţial un tânăr vag cunoscut în cercurile boeme „de stânga”, apoi „ridicat” de Partid, atras la slujirea acestuia, după unele începuturi promiţătoare. E, totuşi, altă situaţie decât a Ninei Cassian sau Petru Dumitriu, care se prezintă şi ei „încălecaţi” peste momentul fatidic 1948 şi daţi din plin cu noul regim.

Aceştia proveneau din medii culte, erau informaţi în literatura de ultimă oră de la noi şi din lume, erau poligloţi şi citiţi, „începuturile” lor fiind în continuitatea unui stadiu de rafinament al literelor româneşti. Preda era un biet pui de ţăran, ejectat de mediul său natal, nu tipul bursierului supradotat sau măcar volitiv (din care eu am cunoscut, prin colegialitate şcolară, cel puţin o duzină). Avea o ciudată încredere tenace în vocaţia sa, deşi scrisul lui (ca al multor prozatori la debut) nu vestea prea mari minuni. El venea pe linia străbătută de prozatorii „munteni”, mai duri şi demistificatori, I.C. Vissarion, Damian Stănoiu în parte, Ion Iovescu, mai ales. Dar venea cu o experienţă a lui, profundă şi autentică.

Al. Ivasiuc spunea, cu evidentă referinţă la Marin Preda, pe care-l dispreţuia şi îl detesta la superlativ, că „scriitorul român” nu poate ieşi din „amintirile din copilărie”, asta fiind autentica lui experienţă existenţială.

Nu avea dreptate, deşi la autorul Moromeţilor ce spunea el pare a se confirma. Căci cel venit de la Siliştea Gumeşti oferă, aşa cum foarte just observa domnul George Geacăr, nu o simplă evocare, o ingenioasă povestire, ci o judecată asupra lumii satului, o analiză diferenţiată şi un comentariu al scriitorului narator. El oferă o viziune asupra unui moment capital de gravă criză, precedând dezastrul războiului şi al comunismului, faţă de care păruse totuşi sustras.

Iată de ce îmi permit să revin cu unele observaţii şi nuanţări într-o chestiune atât de dezbătută, dar nu epuizată.

„Tudor Călăraşu, scria dl. G.G., fiul lui Neacşu Ion din Siliştea Gumeşti, ajunsese să poarte acest nume [...] urmare a faptului că făcuse armata la călăraşi cu schimbul. Se mergea la armată cu propriul cal şi asta însemna o reducere a stagiului militar” (p. 12). Deci, era fiul unui ţăran mai înstărit, ceea ce intră în contradicţie cu informaţia că ar fi fost împroprietărit abia după război, în anii ’20. Eu cred că omul făcuse armata la călăraşi, adică la cavalerie, unde erau îndrumaţi recruţii mai pirpirii, cei foarte zdraveni erau destinaţi infanteriei, vânătorilor de munte (armă de elită), artileriei.

Călăraşii cu schimbul aduceau calul la regiment; făceau un serviciu cu intermitenţe timp de şase ani, nu doi-trei precum ceilalţi, instruirea se efectua în afara sezonului de munci agricole şi era mult mai puţin dură. Era cu adevărat un corp al fiilor de „chiaburi”, ceva derizoriu, cu „aranjamente”, mai târziu zicându-i-se „Apărarea Dunării”, deoarece aceşti inşi, uşor de „mobilizat”, locuiau în apropierea marelui nostru hotar fluvial.

Călăraşu (ca şi Moromete) a fost împroprietărit, dar asta nu înseamnă că nu deţinuse nici un petic măcar insuficient, şi lotul de 15 pogoane (7,5 ha) nu le-a picat din senin, fusese adulmecat, aşteptat, râvnit cel puţin de la 1907 încoace, când s-a efecuat o trecere a unor mari suprafeţe în mâna ţăranilor, prin închiriere (arendare) şi cumpărare.

Numai că problema agrară era mult mai complicată, deoarece împroprietărirea nu era propriu-zis o soluţie; se prefigurase încă de pe vremea lui Cuza-Kogălniceanu, aşa cum prezisese lucidul Barbu Catargiu, marele ei adversar. Reforma revoluţionase regimul proprietăţii care la noi, în principate, nu era întemeiat pe drepul roman, ci pe cel slav (dacic?) al posesiei în devălmăşie. Şi reforma idealistă şi bine intenţionată de la 1864 a introdus între boieri şi ţărani reglementările codului napoleonian (apusean), împroprietărindu-i pe primii şi eliberându-i de obligaţiile foarte ferm respectate până atunci faţă de ceilalţi. S-a dat ceva pământ ţăranilor, dar prea puţin ca să le întregească „loturile” din ce în ce mai fărâmiţate. Dar s-a rupt pactul cu boierii, care au devenit proprietari fermi, la modul apusean al cuvântului. Şi ţăranii au rămas cu speranţa că li se va mai „da” – de unde şi cum nu se ştia...

Minunea a survenit după Marele Război şi alde Moromete au trăit euforia împroprietăririi, după un timp trezindu-se cu alte dificultăţi. Majoritatea ţăranilor nu au considerat situaţia ceva mai bună „dobândită” prin altceva decât muncă un punct de plecare spre una şi mai bună. Cum era de prevăzut, beneficiarii s-au transformat nu în nişte întreprinzători cu spirit mercantil, ci într-o puzderie de mici proprietari mizeri şi conservatori... În generaţia ulterioară s-a văzut dezastrul zugrăvit de Preda, printr-un caz emblematic.

Singura soluţie era plecarea la oraş, în necunoscut sau cu o diplomă, eventual cu o meserie deprinsă împotriva voinţei tatălui şi a ethosului său boieresc: muncă cât mai puţină, dominaţie autoritară asupra familiei, progenitură numeroasă pentru a-l sluji. Majoritatea copiilor de ţărani nu erau daţi la şcoală pentru a nu se emancipa – fetele în proporţie de aproape 100%.

Autorul romanului oferă toate aceste date, dar atitudinea şi comentariile auctoriale nu sunt colorate negativ, personajele social realizate sunt (cum bine observa domnul George Geacăr) antipatizate tendenţios; nici Moromete, nici Preda nu-l aprobă pe cinstitul şi vrednicul Bălosu (diabolizat şi prin nume), nici nu oferă ca model îmbogăţirea aproape fabuloasă a lui Iocan (un ţigan, probabil) ajuns proprietarul unui atelier în toată regula; în schimb, retrogradul, puturosul şi necinstitul Moromete este prezentat cu simpatie, ca unul ce nu a ieşit de pe o linie tradiţională, rămânând „pur” şi specific pentru vremurile de demult ale societăţii pre-capitaliste. El tratează lumea nouă cu ironie şi indiferenţă, nivelul lui de înţelegere a economicului fiind întârziat cu cel puţin un secol.

Cred că farmecul paradoxal, inexplicabil al personajului provine din intuirea de către Preda a stratului de amoralitate pe care stă mentalitata folclorică: nepăsarea faţă de muncă şi efort coordonat, celebrarea şmecheriei, a înşelătoriei, dispreţ faţă de autoritatea laică (primar, bogătaş, stăpân) sau religioasă (preot), nepăsarea veselă faţă de obstacolele vieţii.

E personajul Păcală de care, după mine, ar trebui apropiat Moromete... Numai că, în realitatea istorică, nu în idealitatea imaginată, omul lui Preda îşi nenoroceşte urmaşii, încât tocmai de băieţii lui e pedepsit în final – o formă a justiţiei imanente, cu un accent tragic pe care mentalitatea populară îl respinge, îndeobşte.

Şi încă o mică rectificare: gloria scriitorului nu se stabileşte odată cu Moromeţii, I (p. 26), ci abia face atunci un mare pas. Să nu uităm că, în comunism, domina spiritul nomenclaturist şi tânărul Preda se lovea de marii bonzi ai regimului, de tip Zaharia Stancu, proclamat romancier mondial, apoi de super-vedeta Petru Dumitriu care, până la fuga din ţară, strivea orice concurenţă şi era obiect al admiraţiei extatice din partea tinerilor prozatori, în egală măsură detestatori. Era modelul de succes suprem şi, aşa, papionul a trecut la A.E. Baconsky, în faza lui estetă, pipa la C. Ţoiu şi ceasul-brăţară de platină la N. Breban, vizibil când stătea la volanul maşinii.

Preda şi colegul său de invidii, Eugen Barbu, nu se puteau înălţa până acolo, dar i-au luat din materia cărţilor, năzuind să-i dea măcar aşa o replică.

LITERATURĂ DUS-ÎNTORS

Mircea Horia Simionescu

E TOAMNĂ IAR

(Ce ne-am fi făcut dacă ne-am fi ivit în lume pe-un colţ de continent unde anotimpurile sunt necunoscute? Mai mult de jumătate din sursele noastre de inspiraţie ar fi fost importate din manuale, enciclopedii, calendare, filme, poze de fotograf, poze de picturi boreale, temperate, răzvrătite, povestite, apretate de felurite legende şi zvonuri.

Mulţime de autori au imortalizat cele 4 sau 6 sau 10 sau 12 anotimpuri ale anului bântuind pe la noi, sunt semne că cifrele vor creşte şi cele 365 de zile vor oferi barzilor, cronicarilor primăriilor, simţurilor noastre, vârtelniţeale climei cum nu s-au mai pomenit. Lumea tinde să devină, accelerându-şi paletele, morişcă de bâlci, cu sau fără bandă de groşi suflători marca Bregoviè.

În ce mă priveşte, mă ghidez după frunzele galbene ale toamnei aproximativ punctuale – măcar pe foile calendarului să mă încred o dată pe an – şi mă arunc asupra dosarelor în resturi de însemnări, în general eşuate, ocazionale, prisoselnice din varii motive.

Chiar fragmentate, rupte de contexte, axe geopolitice, însăilări şi temperaturi la preţuri variabile, foile împănate cu semne mai mult sau mai puţin agramate sunt pline de bureţii şi algele nostalgiei. Şi-au atins ţinta, au funcţionat vreodată? Cine mai ştie? Recitite, negreşit că produc ace subţiri de nostalgie, fiori ale prea-târziului. Mie. Altcuiva cui?)

A. Elogiul abecedarului

Conform normelor Academiei, lunile anului se scriu cu literă mică. Cărturarul – de la electronist până la poet – procedează în consecinţă, dar când ajunge la septembrie, inima i se strânge şi mâna îi tremură sfielnică. Septembrie, pentru oricine şi oricare, s-ar cuveni să fie scris cu majusculă şi, abătându-se de la regulă, cărturarul îl şi scrie aşa. Pentru că septembrie e un început, precum cuvântul sacramental al începuturilor, cel aducător de lumină şi de limpezire.

Scrii Septembrie şi, oricât de încet şi ştiutor ai fi, te mai laşi o dată înfiorat de sentimentul trecerii prin porţile împărăteşti ale primei cărţi – Abecedarul – „Te numeri Ion, Giovanni, Johann, Jean sau John; te numeşti, de-acum încolo, cum era de aşteptat şi meritai, Goethe, Cantemir, Eminescu, Beethoven, Ion Barbu, Einstein, Caragiale sau Enescu. Înălţimile cele mai ameţitoare se măsoară de la nivelul mării.

Septembrie ne-a pus înaintea ochilor marea, cu stropii umili ai primelor slove, în licărul cărora am îndrăgit Luceafărul şi curcubeele necuprinsului. Vom avea, pentru toată viaţa, statutul de elevi şi ucenici, candidaţi la titlul – de înaltă nobleţe – de oameni ştiutori de bine şi de tot. Clopoţelul sună în cadrul uşii din dos a şcolii cătunului din Apuseni şi a aşezării de pescari din păpurişul Deltei, şi văzduhul face galgară şi strănută cult: A, B, C, D...

B. O vizită

Încercând să-l evoc pe Ion Ciorănescu, întemeietorul ilustrei dinastii de cărturari a Ciorăneştilor, nu mă pot feri de-a folosi, în mărturia de faţă, propriul său stil memorialistic, din cartea Chipuri de altădată apărută în Editura Minerva în anul revenirii mele pe aceste meleaguri – 1974.

L-am cunoscut, dacă pot spune astfel. Eram elev în clasa a II-a a Şcolii Primare Nr. 1 din Târgovişte – anul trebuie să fi fost 1936 – când învăţătorul nostru, Sandu Bucşeneanu a întrerupt brusc explicaţiile şi, cerându-ne să rămânem în bănci, a zbughit-o grabnic pe uşa clasei, clasă cu ferestre mari, prin care, printre lecturi din cartea de citire şi exerciţii de aritmetică, controla cu priviri fugare trecerea târgoviştenilor pe strada mare, scurgerea coloanelor de elevi ai colegiului Mănăstirea Dealu uneori câte o fanfară, înmormântare cu fanfară.

Evadarea neaşteptată a învăţătorului ne-a ascuţit curiozitatea. Nici vorbă să rămânem în bănci. Ne-am bulucit la ferestre. „Domnul” ajunsese la poartă şi l-am văzut cum se apropie de un bărbat înalt, foarte drept, destul de vârstnic, cu chipul parcă tăiat în piatră, neobişnuit de solemn în hainele impecabile, solemnitate sporită de o mustaţă voievodală şi de un gros şi lustruit baston pe care mâna dreaptă se sprijinea. După căldurosul salut al reîntâlnirii, am înţeles că bătrânul a acceptat să treacă pragul şcolii, să ne viziteze.

Ne-am dat coate, unii au şoptit că avem în faţă un general sau poate un senator, alţii au pălit crezând că impunătorul necunoscut e noul doctor şi vine să ne mai administreze un vaccin, o injecţie, o dăscălească morală – surprizele nu ne ocoleau.

Învăţătorul ne-a spus pe scurt că are onoarea de a-l prezenta pe unul din cei mai înzestraţi şi preţuiţi fii ai judeţului nostru, harnic reformator al învăţământului modern de care şi noi ne bucura, şi ne-a invitat să reţinem pe caiete numele lui, care se scrie aşa – aici a luat creta şi a caligrafiat numele pe tablă. Ion Ciorănescu, zâmbind sub copleşitoarele elogii şi, probabil, înţelegând că nu puteam avea mintea cu care să înţelegem cuvintele şi meritele de care era vorba, s-a aşezat pe locul gol al băncii din faţa mea, loc îngust pentru statura lui, mai ales pentru bastonul ce mi s-a părut enorm.

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, ştiu doar că am făcut figură de prost, când mi-a venit rândul să răspund unei întrebări a învăţătorului, atent dar şi înspăimântat de prezenţa bonomului printre chilugii rândului dinainte, fascinat de asemănarea lui cu bunicul meu, dispărut în urmă cu trei ani, mai ales în ce priveşte fineţea mâinilor (le admirasem cum răsfoia Cartea de citire şi caietul de compunere al colegului meu Dobrică)...

Nu-mi puteam imagina atunci, că avem atâtea cunoştinţe comune – oameni, locuri, întâmplări – urma să le identific în memoriile sale după încheierea unui veac de la venirea sa pe lume – şi nu ştiam cât de impunătoare era personalitatea şi cât de importantă era activitatea sa de pedagog, luminator al poporului, organizator al şcolii româneşti, autor de manuale şi, desigur, nimic despre realul său talent de scriitor. Îmi stăpânesc emoţia neuitatei întâlniri şi socotesc câţi ani purta Ion Ciorănescu în ziua când am fost, pentru o oră, colegi de clasă: avea 62 de ani, cu puţin mai tânăr decât sunt eu astăzi...

C. Teatrul – navetă spaţială

Pasiunea mea pentru teatru e infirmă. Cauza se află în faptul că, ştiindu-mă actor al unei scene de-o întindere nemărginită, pot lesne constata că n-am nici instrucţia, nici energiile potrivite rolului încredinţat. Recidivă a nu fi la înălţime... Nevoit să aflu fără odihnă ce şi cum fac ceilalţi.

De multe ori, întotdeauna fără multe şanse de succes, încerc să trişez în chipul cel mai cinstit cu putinţă: mă prefac că joc dar îmi trimit fiinţa în afara rolului, în acţiuni ce nu-mi aparţin. Cum procedează şi alţii. Ceea ce făptuiesc pe de lături tot rol este şi haina actorului se dovedeşte propria-mi piele. Domnul Jourdain făcea proză fără s-o ştie, eu fac metafizică de buzunar. Şi tocmai în răgazul pe care-l credeam recreaţie...

Dacă distanţa dintre ochiul meu de spectator şi scenă nu e multiplicată de iluzia că, dincolo de personajele şi întâmplările la care iau parte, dincolo de cartoanele scenografiei, se află alte întâmplări şi personaje, mă descopăr mai singur şi mai sărac decât înainte de-a intra în teatru: scena nu devine un port promiţător de grandioase aventuri, ci o gură devoratoare de căpcăun, în care, abia intrat, te şi simţi mistuit. Alergasem la teatru gâfâind să-mi aflu destinul şi, din jocul iscusit al actorilor, n-am aflat decât că marile mele probleme, viaţa mea întreagă nu-s mai mult decât detaliile unei anecdote.

Dar se întâmplă, dimpotrivă şi în chip fericit, să nimeresc şi într-un teatru în care toate cuvintele şi întâmplările puse la lucru să-mi reproducă, la scară enormă, propriile-mi demersuri, căutări şi interogaţii. Atunci, spaţiul de câţiva metri pătraţi ai scenei se dilată fantastic şi măştile se destramă, pentru a mă proiecta dincolo de limitele între care mă simţeam ancorat. Într-un asemenea spaţiu, mă regăsesc mai bun, mai frumos şi mai vrednic decât mă ştiam şi rămân în scaunul meu din umbră lucitor şi puternic asemenea Luceafărului. Mulţi cred că opera de artă trebuie să-ţi vorbească despre locul tău din stal, despre profesiunea ta, dându-ţi pe tavă soluţii de despresurare şi o ieşire onorabilă. Eroare de acar netrebnic sau de dispecer al liniilor înfundate. Opera de artă, teatrul, îţi învederează locul şi condiţia în care te-ai instalat, partea de umanitate, viteza cu care te deplasezi pe magistralele ideilor generale: domnul Jourdain (şi noi pe lângă dânsul) ignoram adesea că, în învârtirea lui cerească, Pământul ne poartă printre aştri cu cea mai firească străduinţă, atingând viteze ameţitoare.

A rămâne treaz în vârtelniţa mecanicii cosmice, ştiind bine că nu ţi-ai părăsit nici o clipă locul tău şi nu ţi-ai lepădat identitatea, iată o invenţie întrecând oul lui Columb. Pentru spectator, teatrul este o restituire a ceea ce părea definitiv pierdut: îţi înapoiază ideea despre puterea ta originară, îţi oferă mişcarea şi ubicuitatea de care te simţeai frustrat, visul cu care ai venit pe lume. Rolul tău, aparent episodic şi nemişcat, nu-ţi cere decât să reintri în rolul tău, dinainte scris dar uitat. Ecoul îşi regăseşte muzica.

Dar actorul, Dumnealui care îmi farmecă acum auzul şi-mi încântă vederea cu formele unei gândiri nobile, oare nu aleargă printre aştri (şi cu ce viteză!), în timp ce pare că se odihneşte la muchia rampei şi, trăgându-şi sufletul de om, are bunăvoinţa de a-mi descifra prin aventura lui, însăşi aventura înscrisă în programul meu de a face şi a desface.

Doi oameni îşi împărtăşesc noutăţile. Ai zice că nimic nu se întâmplă într-adevăr. În realitate, ei zboară; sub braţele care trag din ţigară sau răsfoiesc o carte sau ţin în palmă tigva unui hâtru plin de cuvinte înţelepte se umflă un aer larg şi vijelios, mişcarea se transformă în bătaie de vâsle azurii şi, dacă îi vedeai lenevind, convinge-te că mişcarea lor în spaţiu are viteza stelelor de pe firmament.

Teatrul e o conversaţie despre felul cum se poate zăbovi lenevos şi cum se poate trăi visând cu milioane de kilometri pe secundă. Pe scena lui, instruiţi sau proşti, noi toţi suntem actori şi, vorba cronicarului, cu cinste mare petrecem.

o carte în dezbatere

Barbu Cioculescu

Orfeu la douĂ harfe *

O rară fuziune, aceasta, între poeţi care-şi adună inspiraţia între aceleaşi coperţi, dând curs nu numai unei prea calde amiciţii, ci şi unei evidente înrudiri, iată surpriza pe care ne-o oferă volumul Nocturne/ Diurne sau Platoşele suprapuse – Mica poveste a verbelor, semnat de dnii Emil Stănescu şi Mihai Samson Petrescu – autorii ne vor ierta de a le fi transcris numele cu majuscule: suntem oameni vechi! O rară întrepătrundere, nu lipsită de riscuri, dar beneficiind şi de un farmec aparte, fie şi numai fiindcă solicită lectorului o specială manevră de apropiere – şi un ce detectivistic.

Emil Stănescu este, evident, un liric matur, şi nu doar fiindcă se află la al treilea volum de versuri, un singuratic cât priveşte orientarea în raport cu jocul generaţiilor, scriitor care-şi încearcă forţele nu numai în lumea versului, ci şi în aceea prozei, a memoriilor, iar felul acesta de a scrie în oglindă, din recentul volum de versuri ni-l indică şi ca posibil autor dramatic. De aceea nu vom face caz de împrejurarea că identitatea sa ne este bine cunoscută, spre deosebire de cea a lui Mihai Samson Petrescu – Pessoa practica o enormă risipă de identităţi.

Comun au cei doi recursul la aceiaşi autori de motto-uri, plăcerea pentru versul liber, de largă respiraţie, în scurte cadenţe, mimând confidenţa. Aşadar, desprins din rigorile rimei şi cultivând un sănătos egotism, Emil Stănescu este, desigur, un modern, însă unul îndrăgostit de sursele clasice, făuritor de imnuri şi elegii, de epigrame – în sensul antic – înclinat spre tot ce înalţă spre zone eterice poezia, către sursele ei magice, la care se recurge prin ritualuri. Versul său cultivă incantaţia. Cu motto-uri din Borges, dar mai degrabă cu oficiere hölderliniană, Emil Stănescu îşi fixează câteva repere, punctul de miră fiind acel libèrus sub care se înfăţişează, apoi, umbra cu care dialoghează, fără a o negocia, precum Peter Schlemil: „tu te-ai întors la / umbrele tale o / călător / tu – eul meu – călăuză distantă / de care / fără vreun zvon / m-ai făcut să mă / sfâşii disjunct / ca unu din unu / sfidând / amnioticul principiu al identităţii”.

Lectorul va înţelege din vreme că întreaga cântare a bardului este un lamento al singurătăţii, o căutare de reper existenţial, o oglindire în sine ca într-un alter ego, un efort de scindare, dacă nu chiar de sciziparitate. Aidoma înaintaşilor romantici, vocea se va pronunţa într-un Efes imaginar – din sfera, prin urmare a elenismului târziu – în spaima eternei rotiri a nocturnului / diurnului, şi aceasta în stihuri de reţinută majestate: „târzie toamnă // o mână acoperind temătoare / flacăra / şi peste bucuria izbânzii / fugară / o insesizabilă / pală de lumină apropiindu-ne / – consolatore –”. Sunt sunete peste care cade umbra lui Zenon: „mă pot ridica / spune oglinda / – / apoi se năruie-n sine / mişcătoare” sau, poate, a unui zeu helenistic necunoscut!

Şi peisajul este unul mediteranean, arid, situându-l pe poet într-un ipotetic Sud: „ciobul privirii / – verzui – / căzând ca o monedă pe piatra şlefuită // fugară vietate-a amintirii / un guşter zvârcolindu-se-n penumbră // doar noi ne mai plimbam în curtea-abia deschisă-n zi de vineri”. Statui, coloane, praf fin aşezându-se pe curelele sandalelor populează solar aceste elegii ale unei reţinute melancolii. Chemarea trecutului este evocată în scânteieri de imagini: „un ocol în phaiton / pe drum şerpuind // prin livezi îndărătnice / nu putem depăşi rânduiala // purtăm încă în noi / stigmatul fiinţelor vechi / prea pământene / doar ceva mai târziu / plonjăm în imensitatea / văii-n ruină / flagelaţi sub zenitul lin / ce stăruia acolo vag / disimulat în lumină”.

Neoclasic? Dar iată şi fiorul romantic, în libertate: „prigoniţi de spaime / ne furişăm / prin pădurea din jur / fiare nenumărate / ne-agaţă din spate / adulmecându-ne urma // şi totuşi fugim / prin desişuri / ajungem curând / la liman părăsit / între ziduri / de-odaie-ruină” Altcând, eurile poetului aleargă desculţe prin odăi în flăcări, rătăcesc în pustiuri, pier şi renasc în noi volute: „ne vărsăm în mocirlă avutul / alergăm către moarte / bâjbâim ziua-n noapte”, spre a reveni „din beznă în viaţa prelinsă”. Dar şi spre a-şi vitupera semenii netrebnici el regele, el „libèrus!

Odată ce „stăpân absolut peste lexic / încerc prietene ultim / să-i întorc pe cei apţi / de întoarcere / să-i abat / pe cei morţi / prin abateri / să-i dezbăr / pe cei dedaţi la dezbateri, eul autoritar cunoaşte stări de furie (lexicală), rupând şi un măr din livada urmuziană: „abandon şi-a pus ilic / ca să pară băiat şic / şi ne-a declarat ritos / că nu va fugi prin dos”. Încă mai fermecat de potenţele-i lexicale, poetul va practica o lirică de computer, alcătuind strofe întregi pe şarpanta câte unei singure litere: „corul corbilor corecţi / corelându-se” pe corzi / i-au scornit o corectură / cordială lui abac // corijându-i corpolenţa / cu corsaj de corifeu / când coristul de covertă / o corvoadă corcolea”. Paradoxal, înalte imnuri în menaj cu gratuite jocuri din turbinca suprarealismului creionează un portret unitar, gustul nostru îndreptându-se spre primul chip: „învingeam / din nou / sorţii potrivnici / alunecând / peste umărul tău / dezgolit / murmuram un imn / şi tăceam”.

Cazul lui Mihai Samson Petrescu este ceva mai simplu: el se manifestă ca o clonă a lui Emil Stănescu, jonglând între polii unei, cum, s-a văzut, sper, arte poetice, specialitatea sa fiind, însă, balada: „într-o iarnă neguroasă / sub mantalele zăpezii / i-am citit atent pe barbu / pe bacovia şi – arghezi / peste noi simţeam că cerne / ca într-un cotilon / toată neaua dată lipsa de françois villon”. Mai pe faţă decât mânuitorul său, Mihai Samson Petrescu este un moralist, supărat, certat chiar cu evul în care trăieşte: „şi-astăzi într-o vreme / sub poalele zăpezii / i-am citit oe barbu / blaga şi arghezi / mai era pe lume / loc şi pentru ei / nu doar pentru vip-uri / modă şi femei”.

La persoana întâi, Mihai Samson Petrescu se dezvăluie identitar; „fericiţi cei precum orfeu sau kafka / ce nu şi-au văzut niciodată opera / tipărită / căci şi eu / mai bogat fiind – / graţie arhitecturii şi familiei mele / şi publicându-mi cărţile / încă în viaţă / (cu plânsă temperată râvnă) nu m-am bucurat / decât de puţina recunoaştere / a câtorva buni prieteni / şi asta doar după / nenumărate morţi / şi-nvieri succesive”. În încheierea tomului acestui Orfeu bifrons citim un eseu intitulat „Prolegomene la o artă poetică”, unde autorul îşi pune întrebarea dacă se mai poate înfăptui ceva nou în poezie. Este vorba, în fapt, de o pledoarie pentru prioritara modalitate lirică, numită poezie nouă atomică. Ar fi vorba „după trezia impusă de cugetările filozofice ale lui Wittgenstein sau după aprecierile gândirii slabe pe care le-a lansat Gianni Vattimo, în atentă şi subtilă descendenţă heideggeriană, când în pământul lexicului a sosit momentul să fie puse seminţele unei noi arte poetice capabile să ofere lumii noastre posibilitatea autocontemplării întru limpezirea reacţiilor viitoare – în funcţie de realizarea cât mai exactă a propriei imagini – vom putea face micul nostru pas înainte şi „numai dacă nu vom ignora aceste două elemente extrem de importante şi anume: prezenţa copleşitoare a ciberneticii în viaţa omului modern si reaşezarea poeticului în raporturile lui cu fiinţa”, iar totul „într-o zonă de umbră, de plan secund, în cadrul mecanicii dure a devenirii acesteia în lume”.

Docte opinii despre destinul poeziei, din fericire până atunci puse în versuri sub care urcă o semnătură cu magnifică parafă dublă.

* emil stănescu – mihai samson petrescu, nocturne/diurne sau platoşele suprapuse/mica poveste a verbelor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, 256 pag.

o carte în dezbatere

Tudor Cristea

Între experiment şi mistificaţie*

ÎN ANUL 2001, Emil Stănescu (n. 25.XI. 1954, Brezoaele, Dâmboviţa), arhitect de profesie, debuta editorial cu volumul „Manole spre Ida şi alte poeme”, însoţit de câteva fraze elogioase ale prozatorului Constantin Mateescu, reproduse pe ultima copertă. Volumul surprindea oarecum printr-o deliberată opţiune pentru mitologic şi pentru o gravitate solemn afişată, deloc la modă în zilele noastre. O lirică de aspect livresc, în care efortul constructiv nu era cu totul disimulat, iar voinţa de semnificaţie superioară sărea în ochi. Poezie cu ceva vetust, uşurel uscată şi nu mai puţin retorică: „Despre mine să nu mă întrebaţi,/ ori de-nceputul ţării mele,/ De veacu-n care înfloream/ La umbra stelei călătoare...// O, despre frumuseţi, măriri să nu-ntrebaţi/ Nici despre-aripile peştilor albaştri:/ Despre părinţii mei, cu amintiri amare/ Sau despre crinii albi din mările de sare.// Despre culoarea pleoapelor mele să nu aflaţi nimic/ Nici de un loc cu-atlazuri şi brocarturi/ Sau despre mâini subţiri iscând nisip/ Dospind în roua verii, din vâltoare// O, despre soarta-aceasta-a mea să nu-ntrebaţi;/ Uitaţi-vă prin seara ce-mpresoară:/ Priviţi-mă acolo, stând ca o umbră pală/ Când mă topesc, şi iar dispar în unde;/ Un zvon nemângâiat al ţării dinafară...”. Poemul titular, cu ceva (păstrând, totuşi, proporţiile) din ritmurile şi viziunea lui Saint-John Perse din „Anabassis”, închipuia într-un mod foarte ceremonios şi cu un anume aer hermetic periplul marin către spaţiul Heladei al meşterului Manole, văzut ca simbol al artistului zidit în propria sa creaţie şi în solul spiritual al neamului. Tonul acesta grav este menţinut şi în volumul „Fructele izolării” (2002), iar dezbaterea asupra condiţiei creatorului este prezentă şi în volumele de proză „Cameleonul” (2004) şi „Strada Edgar Quinet şi eu sau Între Litere şi arhitectură (pagini de jurnal)” – 2005. Imaginea desprinsă din aceste cărţi este aceea a unui autor care-şi caută drumul propriu cu o anume încrâncenare, ignorând rumoarea cotidiană şi exorcizând metodic atracţiile şi capcanele ei. O lirică intelectualiza(n)tă, oarecum atemporală, nutrită de modele vechi sau de clasici ai modernităţii a căror lecţie este aplicată, totuşi, cu o anume rigiditate.

NU DEMULT, Emil Stănescu a revenit cu o nouă apariţie menită să intrige: volumul two in one „nocturne/diurne sau platoşele suprapuse/ mica poveste a verbelor”, semnat împreună cu Mihai Samson Petrescu, despre care pretinde că s-ar fi născut în Bucureşti la 2 martie 1966, absolvind Institutul de Construcţii Bucureşti în 1988 şi stabilindu-se în Efes din 2000. Îl bănuiesc pe autor de mistificaţie livrescă, negată ambiguu în conversaţie, dar sugerată discret (şi nu chiar) în diferite secvenţe ale cărţii. Pe coperta a patra a foarte elegantului volum putem contempla, de pildă, fotografiile celor doi autori, Samson Petrescu (Samy) fiind foarte tânăr şi foarte asemănător la figură cu Emil Stănescu. Dar mai mult decât atât, cartea poartă mottouri din Fernando Pessoa (Ricardo Reis), cunoscut pentru o mistificaţie asemănătoare, iar dedicaţia este ambiguă, vorbind despre faptul că poemele le-au fost dictate celor doi autori „împreună sau separat – de către muzele de pe Helicon întru aceeaşi zidire”, că ei şi-au supervizat unul altuia textele, şi comentând ambiguu asemănarea din fotografiile de pe copertă. În sfârşit, lui Emil Stănescu i-ar reveni prima parte a cărţii, „nocturne sau platoşele suprapuse”, iar lui Samy cea de-a doua, „diurne sau mica poveste a verbelor”, ambilor aparţinându-le o postfaţă în parte glumeaţă, în parte mai serios eseistică intitulată „Prolegomene – la o artă poetică?!”.

DACĂ ADMITEM supoziţia de mai sus (şi chiar dacă n-o admitem!) cartea este un exerciţiu ludic. Poetul adoptă două registre radical diferite, „nocturnele” reprezentînd, ca să zic aşa, faţa întoarsă a lunii, dimensiunea abisală şi gravă a meditaţiei asupra fiinţei şi a încercării de salvare prin creaţie: „nu mai admit nimănui/ să-şi aştearnă umbra/ peste umbra mea/ ceea ce e sinonim/ cu tentativa de a mi se aşeza/ cu trufie/ în calea fiinţei/ ce mi-a fost dată/ cât timp acest dar/ eu n-am dreptul să-l/ pierd decât cu preţul propriei vieţi/ în subţirimea umbrei/ în adâncime/ acum încorporată/ când mă simt aidoma unui/ tigru neîmblânzit rătăcind pe/ crestele muntelui himalaia”. Mottoul din Pessoa („Îi impun superiorului meu spirit strădania fixă/ De a fi la înălţime, iar sorţii/ Şi legilor ei le las versul”) pare a fi respectat doar în prima sa jumătate: „nocturnele” lui Emil Stănescu sunt, într-adevăr, rodul strădaniei de a articula un gând, de a rosti apăsat şi, nu o dată, cu un căutat aer ezoteric, adevăruri sau constatări care poetului i se par cruciale. Efortul de a menţine poezia în sfera cugetării superioare este notabil şi de apreciat, ca şi refuzul obstinat al rumorii prezentului (şi, nu mai puţin, al mesajului liricii de ultimă oră): „sub piatră/ la marginea troiei/ zburătăcită o tufă-n rugină/ arzând/ înălţând imn păgân în/ lumină/ în plină prezenţă// ochii noştri n-o văd/ zăbovind îndărătnici pe vechile-i pietre// apele atât de puţine-i sunt/ de-ajuns şi/ arar/ o dezmiardă singură/ – roua// trecem prin temple-n cortegii/ poroase/ vremelnice umbre/ abia zăbovind/ pe vechile pietre/ în valea/ de viaţă diurnă/ dospind// din umbre s-a rupt/ o fiinţă bolnavă/ un chip/ felurit aninând/ ca o piază de veghe firavul trup/ al tufei arzânde// hiacint pe o umbră de viaţă/ nocturnă”. Dar „soarta şi legile ei”, care-l slujeau pe Farnando Pessoa, nu-i aduc lui Emil Stănescu întotdeauna versul cel mai fericit, poezia sa rămânând, în formula sa preţios-simbolică şi oraculară, câteodată lipsită de prospeţimea sau de ineditul imaginii.

AUTOR CULTIVAT şi dotat cu conştiinţă lirică, Emil Stănescu intuieşte probabil impasul în care se află, de la un moment dat încolo, creaţia sa, şi încearcă să introducă, chiar în universul grav al „nocturnelor”, oaze de zâmbet, ba chiar o componentă autoironică, parodiindu-şi, parcă, propriile-i obsesii: „pe muntele înalt/ care va să fie/ (de s-o numi parnas/ sau altfel – nu se ştie)/ n-ajungi printr-un asalt/ ci doar prin poezie// al limbii mare pisc/ rămâne-un vis/ etern/ de-ai gură sau doar plisc/ se simte versul tern [...]”. Tot aşa, un poem amplu şi cam confuz („tu”), început pe un ton mai grav, sfârşeşte într-un ludic (cam dadaist şi cam riscat) de dicţionar: „ghidul ghibelin ghiduş/ ghilimete şi-a ghicit/ şi s-a ghilosit ca-n ghildă/ ghicitor să şi-i ghideze/ cu ghioc din ghiol pe unde/ o ghimie ca un ghiob/ printre ghidrini şi ghiborţi etc., etc., etc.”. Poemele din partea a doua („diurne”), atribuite lui Mihai Samson Petrescu, vin în prelungirea intenţiilor de detensionare din finalul primei părţi, aducând o relaxare mai evidentă, în ciuda ideii mottoului din acelaşi Pessoa, conform căruia „atunci când gândirea este suverană,/ Supusă fraza o caută/ Iar ritmul o serveşte”. Ceea ce se întâmplă, într-adevăr, mai des aici, deşi impresia este că, de data aceasta, reuşita nu este atât rodul gândirii, cât al „sorţii şi legii sale”. În orice caz, versurile sunt mai plăcut-lejere şi mai pline de umor, pline de ecouri (premeditate) din baladele villoneşti, din Ion Barbu si Anton Pann, cu lumea lor pitorească şi turcită: „o colombină/ la noi în târg/ fără de tină/ creştea cu sârg// avea safire/ avea atlaz/ (avea şi haz)/ şi-o amintire/ pe un obraz// făcea volute/ curtată-ades/ doar din virtute/ nu interes// scriau băieţii/ rondeluri noi/ pe toţi pereţii/ şi-un vraf de foi/ cântări duioase/ ori scrijeliri/ chiar scandaloase/ trădând porniri// neadecvate/ la subiect/ lipsite-n parte chiar de respect [...]”. Un poem amplu, intitulat „periplul” şi subintitulat „periplul poeţilor la helicon” reia pe un ton şugubăţ şi decontractat temele grave şi gustul mitologiei din volumele anterioare ale poetului. Postfaţa este indecis (dar iarăşi cu intenţie) situată între parodie şi seriozitate, vorbind despre „o metodă computerizată de a crea un nou tip de poezie, uşor atomizată iniţial, dar nouă, coerentă, spectaculoasă, plastică ori capabilă să descreţească fruntea gânditoare de poet” sau despre necesitatea de a pătrunde „în cutele ascunse ale poeticului cu mijloacele lumii moderne”.

Ceea ce (îi/ le) rămâne încă de făcut, pe linia demersului experimental, în unele momente extrem de agreabil, însă nu lipsit de riscuri, pe care-l reprezintă volumul recent tipărit.

* emil stănescu – mihai samson petrescu, nocturne/diurne sau platoşele suprapuse/mica poveste a verbelor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, 256 pag.

o carte în dezbatere

Henri Zalis

„SĂ ne bucurĂm de roadele poeziei...” *

Titlul redă, numai parţial, ceva din încărcătura afectivă cu care autorii (sunt doi, Emil Stănescu şi Mihai Samson Petrescu) descarcă pe masa noastră jubilaţiile limbii, cumva desacralizate. Ideea este, intenţional dar şi faptic, generoasă. Cum am avut prilejul să-l cunosc, într-un scurt, fericit răgaz, pe Emil Stănescu, la o seară de lecturi lirice, pot crede că şi confratele său îi împărtăşeşte oglindirea de umbre, acel timp amăgitor din care se constituie biografia, desenul biografic cu care fiecare poet se revelează pe sine.

Înainte să văd către ce orizonturi şi tipuri de sensibilitate ne cheamă semnatarii, unul cu „nocturne sau platoşele suprapuse”, altul cu „diurne sau mica poveste a verbelor”, ţin să felicit pe editor pentru ţinuta elegantă a volumului, pentru calitatea hârtiei, nu în ultimul rând pentru senzaţia că participăm la o amplă convertire de vibraţii.

Calităţi de reţinut învederează, potrivit datelor de pe coperta a treia, şi Mihai Samson Petrescu, cel care aspiră prin tentativa de familiarizare cu limba turcă (locuieşte în prezent la Efes, cu prospere interese de afaceri) să instituie un pod peste Bosfor. Trăirea prin limba română fiindu-le comună ambilor scriitori, problematica, articularea vârstelor şi a împreunării lor prin cuvânt îi uneşte cu un inel de argint în plăcerea pură a frumosului.

Artist descriptiv din descendenţa parnasienilor, Emil Stănescu trece peste piatra mută a muntelui deoarece are puterea să se înalţe la „fumul vieţii diurne/nocturne”. Este o risipire, vecină cu miracolul, deschisă peisajelor vechii Elade. Sub impulsul domesticit de materialitatea lespezilor, a fantomelor unei lumi azi dispărute, Emil Stănescu respiră aerul vechimii, desfide „dulcele târg sub / soare turcit” iar prin potenţare aprinde solul, maschează pretextele obsedante ca să învie funcţia lor lirică.

Printre puţinii poeţi parnasieni care ajung să exprime ambiţii înalte, Emil Stănescu atribuie pietrei, lemnului, transparenţelor, frunzelor arse de arşiţă, implicaţii demne de reţinut. Am ales, din nenumăratele exemple la îndemână, acel soi de „vagabondaj secret între relicve”, atât de adecvate locului evocat: „prevestitoare / fisura-n obrazul / meduzei / tăietura în jos / brăzdându-i chipul în două // zadarnică îmbărbătarea zeiţei / peste puţinul răgaz / sfâşiat de-ndoieli // ceea ce rămânea să respir / nu mai era nici măcar o întoarcere / din clivajul duhnind / a muţenie // acelaşi pustiu ca-n umbra de vreme / – incertitudini încercând schimbarea – / abia turbion / în urmă-apoi – / aşteptând / încă netrecutele / porţi / ferecare cu sânge...” (prevestitoare). Savoarea conciziunii se bizuie pe o întreagă psihologie ce are cadenţa ei; succesiunea de punctări „umflă” realitatea nemijlocită. Artistul dispune de o întreagă panoplie de răsfrângeri pentru a-şi pune în valoare facultatea vizionară până la zona misterului.

Accesul la tiparul parnasian nu mai rămâne la fel de evident la Mihai Samson Petrescu. De la primele versuri suntem în plin „delir” ludic, amestec de Anton Pann şi Ion Barbu. Pe firmamentul poemelor se instalează o fecunditate fantomală, cum întâlnisem la Miron Radu Paraschivescu, pe făgaşul ingenuităţii, ori prin naufragiile demistificatoare ale lui Geo Dumitrescu. Deşi revin stăruitor nume familiare caut, între sugestiile menţionate, linia proprie artistului în discuţie. Ca atare citez din „alelei” deoarece în creuzetul stilistic am descifrat, nu de tot surprins, şi evaziuni rimbaldeşti: „alelei lume tu vrei / să mă izolezi pe-un stei / pe-un stei mic / din miez de mare / şi să mă laşi de pierzare // să mă legi la bulumac / să mă râzi că sunt / sărac / să mă tragi / în piaţa mare / să-mi scoţi pielea la vânzare // să-mi iei pielea de pe mine / să-l faci pe horia de ruşine // mi-a zis preotu-n sutană / să mă lepăd de satană // spală-te cu apă / curată pe mâini / şi să te ferească / domnu de-aceşti câini / când tu le vorbeai / curat şi-apăsat / nu le cunoşteai / cugetul spurcat // nu ştiai că-ndată / când te văd / te-njură / şi-ţi vor da pe roată /pielea-n saramură...”

În vremurile noastre ce despart poezia de simplitate aparentă de cea elaborată ciudat în nesfârşite acorduri metaforice, impresia ce îmi fac de cea pe care o scrie Mihai Samson Petrescu trimite urechilor ascultătoare sunete vii. Este în cele mai multe poeme o densitate neobositoare, colorată, de care nu ne lovim străini. Evenimentele sunt mărunte, puse în pagină despuiate de precaritatea trădării lirismului de inspiraţie convenţională. Se mişcă nevăzut, gândeşte în reflexe analogice. Iată un exemplu conţinut într-o foarte succintă viziune iradiată de un tâlc delicat-senzual „o arteră / zveltă / fină / ce-a plesnit / scuipând / lumină”. Desigur, în raza vizuală poetul desluşeşte o tânără care se plimbă pe stradă.

Maniera lui M.S. Petrescu evită orice stridenţă. Fantezia lui captează cu umor un simţământ ce se lasă cucerit de farmecul feminin. Nu-i priesc crispările, ştie asta, drept care jocul privirilor nu cultivă neliniştea, doar destinderea apelează la metrica rostirii folclorice: „o colombină / la noi în târg / fără de tină / creştea cu sârg // avea safire / avea atlaz / (avea şi haz) / şi-o amintire / pe un obraz // făcea volute / curtată-ades / doar din virtute / nu interes // ...imaculată / privea de sus / la gât cu-o salbă / precum s-a spus”. Intervine adevărul că la copila cu pricina s-a nimerit „un cotoi”. Nimeni nu i s-a putut împotrivi când a atentat la frumoasa fecioară. Însă, ca în istorioarele moralizatoare gen Anton Pann, finalul închide concluzia: în mizeria şi splendoarea ei copila a găsit ieşirea. O spune „coda”: „noroc a fost că-n clipa / ce îi părea fatală / colomba dispăruse / cu-un crai din capitală”.

Cu atât mai meritoriu îmi sună soluţia găsită, a versului mustos, minulescian, cu cât poetul converteşte ipostaza contemplativă într-una sprinţară, cursivă, ideală ca ritm, în concordanţă cu filonul liric: „în colivie / precum se ştie / nu-i chip să-nvie / vreo poezie // doar un canar (din Zanzibar)/ şi-asta arar / cânta hoinar / cu-n glas bizar // cânta amar / dar foarte rar / ca un gropar / un scurt ferpar”.

Poate că lipseşte acestor poezii fiorul metafizic, poate că sentimentalismul reversibil din compunerile domnului Emil Stănescu trezeşte un ecou mai adânc în mine decât compoziţiile prietenului său. Situaţie la care aderă şi cititorii amatori de substrat magic.

Vocaţia celor doi autori îngăduie o lectură concludentă, iar excesul lor de onestitate literară se impune de la sine. Cu argumentul că sufleteşte ne regenerează acolo unde cotidianul răneşte dacă cenzurează palpitul sincer. Ceea ce nu este deloc puţin.

P.S. Aflu într-o discuţie cu editorul – fără o prea mare surpriză, întrucât atât de apropiate mi s-au deschis versurile – că Mihai Samson Petrescu este un alter-ego al autorului, Emil Stănescu, fapt ce nu schimbă cu nimic aprecierile de mai sus.

* emil stănescu – mihai samson petrescu, nocturne/diurne sau platoşele suprapuse/mica poveste a verbelor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, 256 pag.

o carte în dezbatere

George Anca

„POEZIA ATOMICĂ” SAU ABACUL ŞI MORMANUL*

O ficţiune critică introdusă romantic şi postfaţată doctrinar, datorată eventual lui Mr. Sandwich-Hawaii, dacă nu editorial lui Stan-Stanley, ori midlandic (Târgovişte-Efes) lui Sam-Frodo, îşi (de)ţine „autorul” de o parte şi se dedublează-actualizează încă enigmistic sub decorul-arhitectura-scriitura unui spectacol pannesc-ubuesc-văcăresc semnat (poate) de Emil Stănescu (emil es)  şi  Mihai Samson Petrescu (Samy, Sam Petre). „Primul” – Manole spre Ida, Fructele izolării, Cameleonul, Strada Edgar Quinet, (re)cunoscut de romancierul Constantin Mateescu, de criticul Liviu Grăsoiu sau de „noi” – face loc celui de-al doilea, debutant direct de pe Helicon, întro geminare de nocturne/diurne, platoşe suprapuse/mica poveste a vorbelor (aparenta „titulatură” – o lectură taman pe gustul/stomacul lui Alex Ştefănescu). Un regal! Un cal!

Binaritatea computerial-poetică-atomică reţine dintr-o quadruplă personalitate pe Fernando Pessoa (Ricardo Reis), interfaţă lui Castor şi Polux din dicţia-prozodia poeţilor noştri de vatră cu Heliade-Alexandrescu-Streinu-Ciorănescu, pe efedrină de şcoală (de la...) şi cosmopoetică (sub Perseide). Truveri frăţeşti se deconstruiesc muzical pe rând, întreţesut/concertat, fără/cu ceartă (veena-sitar) – de nu cu (fără) mormanul fost spân şi om roş. „doi olteni trecură oltul/înainte şi-napoi/după ei tre-cu-ră-doi/înainte şi-napoi/câţi olteni trecură oltul/înainte şi-napoi”.

* * *

emil stănescu: „liberus... în amfiteatrul polisului efesian... „troia”... ultima thule... scenă şi martor... planetă/unul altuia... abatere abator abacă... heringii hermafrodiţi/cu heruvii lui liberus/heraclit de după hermes/hercule de până-n herder//herodot de după hoheri/hertzog hertz şi hernandez/herme herme herme herme... am mâncat pieile din care/abia năpârlisem... absorbit ca-ntr-un ochean/lipsit de cătare... pâinea durerii/diurne/înmuiată în sângele/zeiţei artemis... poet al/familiei mele restrânse...”

mihai samson petrescu: „în anii-n care m-am format... nins/din dedusul cuib/de linx... a ţâşni în sus/către iadul roşu/sau un alt isus... dar pe morman/de-alde soliman/han hun-kuhn şi saltan/sau alde mann/ori fără de liman/aman... să nu se fi morman omul/să nu se omul morman... lupta cu moroi/cu-acel morman... calea voastră spre lumină/nu e jos la rădăcină/este sus... toată astă lume-a noastră/nu-i de tină/ci-i de astră... practic – coleridge şi wordsworth/teoretic – trosc şi pleosc...”

* * *

Sam montat la Tonny cu periplul poeţilor la Helicon? Why not. Ziceam de Heliade, poetul român al lui Milton, reparadisiat-prolegomene. Sufixele de la dreapta şi prefixele de pe stânga şi-ar apropria, „dilecte”, cu vorba lui Andrei Mureşanu, „întreaga masă lingvistică suspendată”. Rima s-ar muta în zona prefixelor abacide. Locul adevărului poetic e fondul pasiv al limbii române. „De ce oare o poezie atomică? Pentru că în structura ei intră atomi fonetici”...

* * *

Bard lângă bard „tăvăliţi în ruină” de râs/plâns.

* * *

„Bardul valah, acum turcit”.

* emil stănescu – mihai samson petrescu, nocturne/diurne sau platoşele suprapuse/mica poveste a verbelor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, 256 pag.

alambicotheca

Dumitru Ungureanu

UN MINIMALIST SĂGALNIC

Viorel Marineasa pare să-şi fi legat – de nu destinul, măcar semnătura, de (a lui) Daniel Vighi. Amândoi au scris câteva cărţi împreună, şi multe pagini de antologat într-o posibilă bibliotecă. Dar Viorel Marineasa este un prozator care, pe mâna lui, cum s-ar zice, a scris destule. Şi nu lucruri minore. Am, şi (re)citesc uneori, un volumaş de cca. 130 de pagini: “Dicasterial” se numeşte, apărut la Târgu-Mureş, în editura Arhipelag. Cu foi scăpate din clei, cu copertă broşată ce beneficiază de inspiraţia lui Daniel Ursachi, pictor din Timişoara, desigur!...

Coperta m-a cucerit de la prima ochire. Sugerează un castel etajat, cu ferestre în stil gothic, conceput de-un senior decalibrat. Ar fi palatul Dicasterial, adică Tribunalul sau Palatul de justiţie ridicat de austrieci. Proza cu acelaşi titlu, de-o manieră fantastică şi uşor absurdă, e probă (sic!) de virtuozitate post-modernistă. Frumuseţea copertei o dă contrastul dintre zidurile maro-gălbui şi cerul albastru de fundal. Dacă textul provoacă şi trimite la atmosfera sumbră a imperiului kakanic, de factură kafkiană recunoscută explicit, coloritul imaginii anulează prejudecata şi împinge discret spre universul lui Danilo Kiš. Autor cu care timişoreanul împarte aceeaşi zonă geo-politică şi aceleaşi obsesii narative. Lumea lui Viorel Marineasa este soră bună cu lumea imaginată (sau doar transcrisă) de Kiš. Şi la Viorel Marineasa umorul este ingredient principal în pasta epică, materia din care se coace o proză fără tenebre, dar nu mai puţin dramatică. Pentru că lumea despre care scrie, inclusă lagărului comunist, tot un imperiu, este una foarte anormală. Însă nici măcar anormalitatea asta nu-i normală, ca să fac un joc de cuvinte!

Am lăudat coperta pentru că rar am vazut o simbioză reuşită între conţinut şi ilustraţie, fără ca ilustraţia să reproducă (şi să se reducă la) un banal subiect din text. Mai c-aş spune că ilustraţia concurează conţinutul, cel puţin în cazul de faţă – asta deoarece am slăbiciunea să cedez imaginii dreptul de a spune într-o poză cât 1000 de cuvinte meşteşugite într-un poem. Totuşi, ce trebuie textului să fie artă, nu articol, Viorel Marineasa pune din plin! Aici am avea de comentat îndelung, eventual cu o stacană de bere pe masă, la bodega “Vaporul”. Dar unde-s vremurile frumoase, când puteam sta la taclale nesfârşite şi nebuloase? Şi când berea bună era licoare cam rară, fiindcă pe-atunci nu găseai abundenţa de-acum, nici stimulentele fâţâitoare ce fac viaţa suportabilă într-o zodie neghioabă... Lumea de-atunci era una pe dos, cu valori răsturnate, cu tembeli ce n-au dispărut nici azi. Dar musai cumva să trăiască. Textele lui Viorel Marineasa au calitatea de a lăsa lumea aceea să trăiască sub teroarea regimului – cel de dinainte de ’89, şi cel de după. Fiindcă este limpede pentru cine îşi păstrează acuitatea privirii: după ce comunismul s-a prăbuşit, pe piaţă a fost pus alt surogat, cu ţinte halucinante şi denumiri cârpite la întâmplare. Iar eroii lui Viorel Marineasa, uneori el însuşi, autor şi erou fără voie al propriilor proze, sunt perfect nedumeriţi: nici atunci n-a fost bine, nici acum nu-i cum trebuie!

Subliniez lexicul bănăţean, de care prozatorul nu face exces, nici paradă. O bună cuviinţă ce ţine, ca să zic aşa, de lecţiile luate la timp cu profesoară franceză, şi de un stil aparte, integrat în felul de a fi al omului Viorel Marineasa. Reţinut în manifestările publice, autorul foloseşte în proză un minimalism (pe care îl las criticilor de profesie, să-l analizeze) şăgalnic (cuvântul folosit aici merita să fie un bănăţism ce nu-mi vine pe tastatură), cu impact la oamenii instruiţi şi la o lectură atentă. Nu e ceva simplu de obţinut. Lui Viorel Marineasa îi iese, deşi pare că face exerciţii textualiste pe marginea vicisitudinilor istoriei. Treaba cere iscusinţă scriitoricească, pe care o vezi dacă ai ochi format. Dacă nu, rămâne povestea. Iar poveştile lui Viorel Marineasa, spuse cu milă faţă de viaţa & destinul personajelor, condensează în câteva pagini romane întregi. Ne-ar surâde să scriem aşa ceva!

eseu

acad. Mihai Cimpoi

BACOVIANISMUL (IV)

Bacovia şi Heidegger (II)

Este o dispoziţie fundamentală care face să survină Nimicul: teama (August). Prin ea, prin plutirea în ea fiinţarea în întregul ei alunecă şi ne scapă. Teama ne reduce la tăcere, fiindcă orice rostire a lui „este” rămâne mută în faţa Nimicului. Vorbăria dezlânată (atât de bacoviană!) e o mască învederată a tăcerii: „Omul însuşi adevereşte în chip nemijlocit – din clipa în care teama s-a retras – faptul că aceasta dezvăluie Nimicul. Când nu rămâne decât aducerea ei aminte şi când totul se preschimbă sub limpezimea acum dobândită a privirii, trebuie să spunem: acel ceva de care ne-am temut şi pentru care ne-am temut a fost „de fapt” – nimic. Şi într-adevăr: Nimicul însuşi – ca atare – a fost prezent” (Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Bucureşti, 1988, p. 42).

Ca şi la Hegel, dar mai accentuat, nimicul se manifestă odată cu fiinţarea şi în temeiul ei. Respingerea Nimicului (fiindcă nu atrage, ci respinge) ne duce la fiinţarea care alunecă şi ne scapă şi „această trimitere, prin care Nimicul împresoară Dasein-ul cuprins de teamă este esenţa Nimicului: nimicnicirea (die Nichtung)”. Urmează precizarea hotărâtoare: „Ea nu este nici nimicire a fiinţării şi nici nu provine dintr-o negare. De asemenea, nimicnicirea nici nu poate fi echivalată cu nimicirea şi negarea. Nimicul însuşi nimicniceşte” (Ibidem, p. 43).

Există o „noapte luminoasă” a Nimicului, generată chiar de teamă. Anume ea operează o deschidere a fiinţării ca fiinţare. Nimicul ne aduce în faţa acesteia; el este manifest numai în temeiul Dasein-ului, conchide Heidegger.

Pornind de la aceste considerente heideggeriene (şi hegeliene), ne dăm lesne seama că avem de-a face cu o noapte luminoasă bacoviană, care ne deschide „înţelesul originar”, pe care-l caută eul său.

Prin razele ciudate ale întunericului se revelează o lume pustie, pustie de sens. O lume în care Nimicul nimicniceşte totul. Ea apare, astfel, ca un theatrum în care oamenii sunt figuranţi. Sau ca o bibliotecă din care au zburat toate cărţile. Se configurează o adevărată viziune antiborgesiană: Universul e o bibliotecă fără cărţi, o bibliotecă „nimicnicită”: „Şi, adormind, mă revăzui iar în librăria în care mă adăpostisem; dar acum era pustie; cărţile zburau peste toată lumea, şi, obosite, mai târziu, vor fi căzut în mări şi oceane” ( Zborul cărţilor).

Cărţile nu stimulează, în viziunea nihilistă bacoviană, decât o „bâzâială de comentarii şi compilaţiuni psihologice şi patologice, care în loc să limpezească mai mult întunecă înţelesul cel originar...”

Setea de ceva nou se neantizează, se nimicniceşte. Cărţile care îşi propun să vorbească despre ceva nou (şi sunt citate denumiri ca Pentru pâine, Dreptate, Adevăr, Iubire) sunt în mod fatal sortite unui spectacol al repetării conştiente şi inconştiente a fondului şi formei: „Nou... de când lumea, sau, cel puţin, mai nou decât toate celelalte banalităţi care şi-au pierdut şi spaţiul, şi timpul...”

Ca şi în Undeva, ca în poeziile sale în ansamblu, sensul fiinţei alunecă şi ne scapă. Eul bacovian pluteşte, zboară (ca şi cărţile) într-un gol al Nimicului şi Nimicniciei unde totul îşi pierde şi spaţiul, şi timpul.

Noaptea bacoviană nu ne conduce spre zorii zilei, ci face parte din fiinţa zilei, este esenţa zilei, este ea însăşi zi.

Poetul stă lângă o lampă arzândă şi aşteaptă aurora care nu-l va face înţeles altora şi care trimite „peste încă zece ani”, într-un „orizont senin un gând ce apare odată cu speranţele ce „stau” în indeterminare. E un „gând, mereu, nereuşit”, un gând sisific ce nimicniceşte, prin însăşi repetarea lui monotonă, sensul „gândirii” („Mă gândesc”...). Orizontul închis pentru acest gând obosit este străbătut de avântul rândunelelor care alunecă şi ele „în nemărginire”: „Aceste cuvinte / Ţi le trimit / De lângă lampa arzândă. / Acuşi mă culc, / Dar făr-a adormi / Voi asculta / Derizorii ecouri. / - De-ar veni aurora... / Mă gândesc. / Pentru nişte bani. / Voi bea pentru unii, / Ne-nţeles pentru alţii... / Oricâtă destinsă noapte, / - De-ar veni aurora...”. Şi a doua parte: „Şi zilele de vară / Şi orizont senin... / Peste încă zece ani, / Câte, încă, se vor ştie - / Gând, mereu, nereuşit, / Stau speranţe, / Şi cu ele / Nici o tresărire. / Se avântă rândunele / În nemărginire” (Nihil novi).

Poezia, cu cele două părţi ale sale care se complementează perfect, e ţesută din izomorfismele relativizării, ale nimicnicizării. Se întâmplă, în contextul ei, ceea ce sugerează exact titlul. Un văl al noului Nihil se ţese din firele subţiri ale indeterminării, semnificată mai întâi de situarea într-un întuneric străpuns de razele slabe ale „lămpii arzânde”. În acest mediu nocturn se proiectează o dorinţă stranie incertă: de a se culca fără a dormi şi de a asculta ecouri derizorii. Aurora nu e invocată cu hotărâre, ci e aşteptată cu acelaşi sentiment de incertitudini şi oboseală: „De-ar veni aurora...” (repetat ca un refren în partea întâi).

Gândirea se pulverizează şi ea, fiind „slabă”, confuză: pentru nişte bani care îi vor permite să „bea pentru unii” şi să fie „ne-înţeles pentru alţii”... Cufundarea narcisică într-o astfel de „gândire” care se dedublează prin însăşi consecinţele ce se anunţă nu este acceptată: oricât de destinsă ar fi noaptea, este dorită aurora, dorinţa fiind acum mai hotărâtă.

În partea II vine un rând relativizant radical: „Câte, încă, se vor ştie”, venit ca o continuare logică a lui „Peste încă zece ani”, unde „peste încă” înseamnă repetare a aceluiaşi ciclu temporal. Se insinuează, acum, tocmai sugestia absurdului repetării, potenţat mai apoi prin „mereul” gândului pus alături de „nereuşit” şi prin stagnarea totală a speranţelor. „Nici o tresărire” desemnează oprirea definitivă a cursului vieţii, nimicnicirea ei. Sens sau – de fapt – fără-sens, întărit şi prin punerea în paralel cu avântarea rândunelelor în nemărginire, care e şi ea o „avântare” fără-sens, ne-nţeleasă ca şi „gândirea” nocturnă a poetului.

Bacovia – Cioran: omul de la marginile vieţii

O elementară punere în relaţie a lui Bacovia şi Cioran îţi produc senzaţia că ei operează cu palimseste: unul scrie lirică pe textul filosofic al celuilalt; cel de-al doilea scrie filosofie pe textul liric al celui dintâi. Sunt, prin urmare, autori de hipotexte, textul fiecăruia apărând ca rescriere hipotextuală a textului celuilalt.

Eliminând dispunerea prozodică şi dându-le forma prozei, multe din versurile lui Bacovia apar ca fraze cioraniene: „La vânt –s-au dus aspiraţii, nimic nu rămâne” (Gaudeamus); „Şi iar toate-s triste. Şi azi, ca şi ieri – Potop de dureri. Şi visul apune în negrul destin” (Piano); „Imensitate, veşnicie, Tu, haos care toate-aduni… În golul tău e nebunie – şi tu ne faci pe toţi nebuni” (Pulvis).

Tot astfel proza filosofică ciorăniană conţine adevărate meditaţii existenţiale bacoviene, care sună ca versuri: „Regret ceva ce a murit / în mine şi din mine”; „Şi orice suferinţă adevărată / e o prăpastie”; „Cum o să mă înghită, / pe veci, / noaptea fără de margini / a acestei lumi!”; „Nu vreau / să mai ştiu / de nimic”; „Şi ce s-ar putea alege altceva? / Ce se poate alege / altceva / decât nimicul? / Sunt nemulţumit de orice…”

Omul cioranian şi omul bacovian fac parte din categoria oamenilor de la marginea existenţei.

Mişcarea lor esenţială este aceea de la centru către periferie. De aci, de la margine, din depărtare ei privesc „cercul lumii comun şi avar”, eminescianul „cerc strâmt”.

Ajunşi din centrul cercului pe circumferinţă, parcurg un traseu circular cufundaţi într-un „plictis fără fiinţe sau obiecte”. Ei au o conştiinţă plutitoare care uită omul care îndură moartea. „Mai ireală decât o stea percepută într-o halucinaţie, ea sugerează condiţia unei piruete siderale – în timp ce pe circumferinţa vieţii sufletul se plimbă neîntâlnindu-se decât pe sine şi neputinţa-i de a răspunde la chemarea Golului” (Cioran, Tratat de descompunere, Bucureşti, 1992, p. 37).

Omul de la marginea existenţei descoperă golul inimii în faţa golului timpului – două oglinzi care reflectă faţă-n faţă imaginea unică a nimicniciei. Credinţa lor e că tot ce se face pe pământ izvorăşte dintr-o plenitudine a vidului dintr-un mister al Nimicului: „În afară de Creaţie şi Distrugerea lumii, toate încercările sunt nimicuri” ( Ibidem, p. 113). Bacovia vorbeşte şi el de golul singurătăţii, al cărui „ucis” se consideră şi de „golul din spaţii goale, din existenţe pustii” ( Divagări utile).

Omul de la marginea existenţei este cavalerul dublului neant: al golului lăuntric şi vidului din afară. Senzaţia prăbuşirii în tine însuţi este mai nebună, mai demonică, mai maladivă. Centrul fiinţei se deplasează într-un joc indefinit, în neantul subiectiv: „Neliniştea prăbuşirii exterioare n-are farmecul maladiv al neliniştii, al prăbuşirii interne. Căci la aceasta se adaugă satisfacţia de a muri în tine, de a-ţi găsi moartea în nimicul tău propriu” (Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, 1993, p. 165).

Angajată într-o atare mişcare „pe circumferinţă”, durerea, oboseala şi dezgustul de viaţă cresc progresiv şi iau forme paroxistice de manifestare: durerea apare ca „un colos de suferinţe”, tristeţea ca „o sumă de tristeţi iremediabile”, iar oboseala şi dezgustul transformă lacrima într-o „mare de plânset”. Amestecate în vulcanul intern marile avânturi şi marile depresiuni produc fum şi gheaţă. E un paroxism şi un amestec pe care le găsim, bineînţeles, şi la Bacovia. („Singurătatea, povara tăcerilor sfâşiate de suspine…”; „Singurătate, ochiul tău priveşte îngheţat în ochiul gândului neîmpărtăşit”).

Intensificarea fără capăt nu asigură decât „o convertire înspre nimic”: „Te dilaţi interior, creşti până la nebunie, până unde nu mai există nici o graniţă, la margine de lumină, unde aceasta este furată de noapte, şi din acel preaplin ca într-un vârtej bestial eşti aruncat de-a dreptul în nimic” ( Ibidem, p. 12). Plenitudinea şi vidul, exuberanţa şi depresiunea merg mână în mână, într-un contrapunct strategic al vieţii. La marginile acesteia omul este total des-centrat, nemaifiind cineva şi devenind pradă iluziilor. E zona primejdiilor absolute, căci apare sentimentul negării de sine printr-o conştiinţă a zădărniciei. „La marginile vieţii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce există şi a tot ce nu există. Fiecare trăire este, în acest caz, un salt în neant” (Ibidem, p. 13).

În Tratatul de descompunere face, de fapt, portretul lui Bacovia (după cum observa şi Ion Simuţ în prefaţa la Opere, 1994). Spre deosebire de mistic sau înţelept, poetul nu se poate despărţi de el şi nu poate „evada din centrul propriei obsesii”; el rămâne fidel întru totul propriei vieţi şi este inapt să se mântuie. În vecinătatea unor poeţi ca Shelley, Baudelaire, Rilke, care pătrund în străfundurile fiinţei, corpul nostru se întăreşte, ca până la urmă să se înmoaie şi să se dezagregheze: „Căci poetul este un agent al distrugerii, un virus, o boală deghizată şi primejdia cea mai gravă, deşi miraculos de imprecisă, pentru globulele noastre roşii. Să trăieşti în preajma-i înseamnă să-ţi simţi sângele subţiindu-se, să visezi un paradis al anemiei şi să auzi şiroindu-ţi lacrimi prin vene…” (Cioran, Tratat de descompunere, Bucureşti, 1992, p. 154).

ESEU

Christian Crăciun

NOSTALGIA PREFEŢEI

A trebuit, în această vară, să rearanjez biblioteca. Cei bolnavi de cărţi ştiu că această banală operaţie gospodărească capătă dimensiuni, cum să le spun… epopeice. Şi, desigur, erotice. Fiecare carte trebuie luată din raft, mângâiată când o ştergi de praf, îţi aminteşti cele mai bizare amănunte, când şi unde ai cumpărat-o, în ce împrejurări ai citit-o, cum ai comentat-o cu un prieten… Descoperi chiar cărţi pe care nu mai ştiai că le ai, altele pe care le credeai pierdute prin clasicul cataclism al împrumutării, te abţii cu greu să pui deoparte alte şi alte cărţi pe care ai vrea neapărat să le reciteşti. Găseşti chiar fişe cu note sau însemnările pe margine de pagină care ţi se par ele însele o lectură fascinantă, scrise parcă de o persoană cu totul străină. Dar despre asta ar trebui compus un eseu întreg.

Astăzi despre o chestiune mai simplă: mă uitam la cărţile din BPT, (Biblioteca pentru toţi, pentru cei mai tineri) dar şi la celelalte din serii celebre, de la Univers, Meridiane, Minerva. Marea majoritate se deschideau cu solide studii introductive despre autorul şi cartea respectivă. Se ofereau astfel toate cunoştinţele necesare pentru înţelegerea operei şi contextualizarea istorică. Încet, încet se constituia parcă o enormă şi detaliată Enciclopedie. Sigur că erau şi părţile în care se încerca „justificarea” ideologică pentru ca o carte „cu probleme” (şi care nu avea?) să treacă de vigilenţa paranoică a cenzurii. Dar cărţile, şi mă refer în special la cele pentru publicul larg, ofereau acest grund cultural esenţial. După „ieşirea din teroare” din ’89, asistăm la un dublu fenomen în haotica noastră viaţă editorială: au dispărut cărţile ieftine (o iniţiativă lansată cu tam tam gen „cartea de 1 euro” s-a născut moartă) şi, lucrându-se repede şi fără plan, nimeni nu mai are timp să-şi însoţească tomurile cu prefeţe lămuritoare. Până şi nota cu minimele date bio-bibliografice ale autorului lipseşte de multe ori. Şi nu mă refer la edituri de gang. Sigur că editorului, care abia de-i plăteşte mizerabil pe autor sau pe traducător nici nu-i trece prin cap să mai sporească cheltuiala şi prin solicitarea unui specialist care să scrie un avizat studiu introductiv. Pe vremuri, profesorii îşi pedepseau elevii care citeau numai prefaţa, socotind că asta-i dispensa de a mai citi şi cartea. Acum, cred că l-am premia pe elevul care ar face dovada că a citit o prefaţă bine documentată. Prefaţa dă un aer de seriozitate – iarăşi, nu mă refer la acele texte, iremediabil encomiastice, care populează azi cvasi-totalitatea cărţilor veleitare, semnate de inşi la fel de obscuri sau chiar de nume celebre – şi de aceea mă doare de câte ori văd un autor clasic tipărit fără o minimă punere în cunoştinţă de cauză. Şi mă refer atât la autorii români, cât şi la cei străini. Nu trebuie să ne facem iluzia că cei care au cumpărat-o pe Amélie Notombe (ca să iau un nume absolut la întâmplare) oricum ştiu despre cine şi despre ce este vorba. Tocmai „celorlalţi” ar trebui să ne adresăm. „Prefaţa” ţine de un ştaif cultural şi de comportament, de o seriozitate a lucrului temeinic, bine făcut, care „nu ne stă în caracter”. Pe vremuri, prefeţele serioase erau trecute de către autori chiar în CV (nu se numea pe atunci aşa), şi lucrul era foarte normal, întrucât ele aveau consistenţa unor studii riguroase. Cu cât criza lecturii este mai acută, cu atât am avea nevoie de o seriozitate editorială mai matură. Sigur, a trecut vremea marii debandade piratereşti de la începutul anilor ’90, dar, chiar dacă acum avem mai multe edituri profesioniste, sistemul în sine rămâne imatur şi lipsit de coerenţă. La urma urmei, prefaţa este doar un adjuvant, dar cât de preţios!

Sigur că nu fac aici nici o fenomenologie, nici o patologie a prefeţei. E doar o nostalgie după o anume alcătuire a cărţii şi a lumii cărţii. Gastronomic, prefaţa este un „antreu”, ceva care trebuie să fie în acelaşi timp substanţial, dar să şi deschidă pofta pentru festinul intelectual ce va urma. Ea este o construcţie împotriva grabei, mâncăm prost şi pe un colţ de masă, citim pe fugă şi superficial. Am nostalgia cărţilor de tip „cărămidă”, cum le ziceam în studenţie, care alcătuiesc structura de rezistenţă a unei biblioteci. Ele sunt metonimia unei culturi serioase, care a depăşit faza structurii genialoide individuale şi se înhamă la truda anonimă a construcţiei colective. Despre asta este vorba în prefaţă…

NOTE DE LECTURĂ

Mihai Stan

Satul de la ObârŞii*

Dac-ar fi să considerăm termenul monografie în accepţiunea pe care i-au dat-o enciclopediştii francezi (D. Diderat, J. d’Alembert şi Voltaire, Montesquieu, Rousseau ca să evocăm doar trei din cei 150 de colaboratori ai „Enciclopediei franceze”) ar trebui să-l aplicăm numai acelor scrieri ample erudite ce tratează teme de interes general abordate din varii perspective, scopul fiind sleirea subiectului, epuizarea tuturor informaţiilor. Contribuţia exegetică a autorului se cere a fi primordială, acesta reuşind să istovească toate aspectele implicate în studiul său şi, în acelaşi timp, să propună o viziune nouă pe lângă obligatoria erudiţie.

Este sigur însă că o monografie presupune indiferent de domeniul abordat (un scriitor, un pictor, o localitate etc.) un studiu ştiinţific onest ce îmbină detaliul cu complexitatea şi polivalenţa.

După 1990 mai toate comunele dâmboviţene au ambiţionat să-şi croiască o monografie, cele câteva încercări dinainte de „Eliberarea din 1989” (cum numeşte Alexandru George aceste evenimente) subordonate politic erau simple înşiruiri statistice mai mereu hiperbolice. Neexistând preceden-tul ca model, întocmitorii de monografii se conduceau după reguli proprii şi, adesea, fiind profesori, acordau o pondere copleşitoare specialităţii lor: istorie, geografie sau literatură. Alţii plecând de la regula „omnia” au dat la iveală tonuri monstruoase, peste 6-700 de pagini în format 17/24 cm, în care informaţiei riguroase i se alătură date lipsite de relevanţă, o statistică de umplutură. Câţiva autori dâmboviţeni – Mihai Gabriel Popescu, Victor Davidoiu, tandemul Dumitru Ulieru (postum), Ion Bratu – au dat totuşi, la iveală monografii onorabile.

Cronologic, ultima aşa-zisă monografie este „Balada la lăutarii din Fântânele. O istorie a comunei Cojasca, culegere de balade şi studiu”, semnată de profesorul de limba şi literatura română Niculae Ionel.

Ezitările vizând recursul la metodă sunt vizibile chiar din titlul stufos, autorul însuşi intuind că lucrarea nu este chiar o monografie, dar nici numai istorie a Comunei Cojasca (satele Cojasca, Fântânele, Iazu) ci şi o lucrare etnografică: „Cartea (...) a fost la început un manuscris vechi din 1978, îndelung revizuit şi adăugit (...). În perioada 1977-1978 autorul (...) a cules balade de la câţiva lăutari bătrâni din satul Fântânele (comuna Cojasca) şi a scris apoi un studiu asupra lor precum şi un scurt istoric al comunei ca suport al faptului folcloric (s.n.). Titlul manuscrisului iniţial (...) a fost păstrat adăugându-i-se un subtitlu corespunzător conţinutului înnoit. Dar, tot atât de potrivit, cartea s-ar putea intitula „O istorie a comunei Cojasca”, culegerea de balade şi studiul rămânând un accesoriu literar-folcloric (s.n.).

Încă din primul capitol („Satul Cojasca”) autorul îşi declară subtil intenţiile printr-un citat semnat Horia Bernea: „Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista”. În acest mod parează eventualele imputări pe care i le-ar putea aduce confecţionerii de monografii care urmăresc cu ostentaţie tocmai lupta ţăranului pentru autodepăşire – fals principiu comunist ce era cât pe ce să accelereze extincţia etosului rural prin „dispariţia diferenţelor sat-oraş”.

Istoria satului Cojasca – niciunde autorul nu pomeneşte despre o monografie – începe documentar către sfârşitul veacului 15 când jupân Badea din Cojeşti, Ginerele boierului Udrişte din Mărgineni este arătat – boier divanit între 1487 şi 1510 – ca începător al neamului Cojescu. Autorul inserează însă, pentru lămurirea toponimului şi o legendă în circulaţie încă: „Aşezarea îşi trage numele, după o legendă, dintr-o întâmplare petrecută, se zice, tare demult. Era la început un sat mititel, abia un cătun, cu oameni harnici, truditori ai pământului, crescători de vite şi pricepuţi în a-şi meşteri toate ale lor de trebuinţă, dar prea mândri. Pentru semeţia asta i-a certat Dumnezeu într-o vară cu o secetă aşa de pustiitoare, că n-au intrat în iarnă decât cu ce le-a rămas din anul trecut, şi acela păgubos. Ca să-şi lungească zilele au jupuit coajă din pădure pe care, uscând-o, au dat-o prin râşniţă cu puţin mei. Aşa s-au hrănit ei, în taină, cu mămăligă aspră, ieşind din nevoie şi smerindu-se. Însă adevărul a răsuflat. Satele din jur le-au zis de atunci cojeşteni iar satului lor – Cojasca. Şi potrivit nume au căpătat, fiind întărit şi de un obicei ce-l aveau, rămas din neştiută vreme până după 1900, de a-şi acoperi casele cu coajă de tei”.

Detaliază apoi momente din istoria satului – ce sunt , de fapt, ale unei întregi ţări – desfiinţarea „rumâniei” (Constantin Mavrocordat, 1746), împroprietărirea lui Al.I. Cuza, Războiul de Independenţă (1877), seceta din 1887 – derulând astfel „o istorie repede a satului Cojasca” – revenind, apoi, la vremea lui Constantin Brâncoveanu sau Alexandru Moruzi. Inserează date de la Catagrafia din 1810 şi sare apoi la 1913-1914 evocând ridicarea caselor de cioplitorii în lemn, descriind straiele, obiceiurile, ritualurile, ocupaţiile, truda pentru pâinea cea de toate zilele, practicile magice, calendarul pe stil nou, şcoala, pentru a se întoarce la 1885 dată când la Cojasca se construieşte o şcoală de zid „model Spiru Haret”. Istoria satului Fântânele (12 pag.) se sfârşeşte pe la 1920, iar cea a Iazului (3 pag.) pe la 1978 când se ridică şcoala nouă cu etaj.

Ostentativ autorul eludează – de ce oare? – lungi perioade în care, istoric vorbind, se vor fi petrecut numeroase evenimente ce au atins şi „enclava” numită Cojasca.

Mai că-ţi vine să crezi că ai de-a face cu un paseism exacerbat, dacă termenul suportă acest epitet.

Istoria comunei se rotunjeşte cu alte abordări în scurte capitole intitulate „Vremuri de haiducie” (haiducii sunt văzuţi într-o falsă lumină în manieră impusă în anii după 1947: „erau cei care uşurau greutăţile românilor ca răzbunători şi părtinitori ai săracilor”, autorul comparându-i cu prea mare uşurinţă cu „cavalerul rătăcitor medieval din Europa apuseană”, recurgând la hiperbolizări iezuite: „Haiducul adevărat (...) era cu totul desprins de egoismul stârnit de emoţia primejduirii vieţii şi cuprins de voluptatea credinţei în Dumnezeu şi a jertfei de sine în înfăptuirea dreptăţii celor asupriţi”); „Lăutarii şi lăutăria” (din care, la lansarea cărţii în Cojasca, un participant a reţinut un fragment conclusiv: „Emanciparea materială a trezit în lăutarul din Fântânele dorinţa de a fi totdeauna respectat. El s-ar dori privit ca un adevărat artist. Drumul sigur de dezvoltare a lăutăriei de mâine este acela al unei înalte profesionalizări”; unii dintre ei au ajuns în America.).

Într-un studiu documentat, „Balada la lăutarii din Fântânele”, întins pe mai bine de 100 de pagini („istoria” satului are doar 70 pag.!) care a constituit prima variantă a cărţii, după prezentarea unor portrete de reprezentanţi ai eposului popular se enumeră balade din repertoriul renumiţilor lăutari de la Fântânele cu variante şi scurte comentarii: Gruie-al lui Novac, Corbea, Iancu Jianu, Radu Anghel, Bogatul şi săracul, Beţigaş, Voinicul Strein, Cutremurul din 4 martie 1977. Cartea cuprinde apoi „Balade culese din satul Fântânele” şi se încheie cu savuroase „Fişe de lăutari” de fapt scurte autobiografii ale unor cunoscuţi lăutari: Ganea, Calimache, Piţigoi, Şapteluni, Bondilă, înregistrate de autor pe bandă magnetică.

După lectura ultimelor cuvinte din înregistrarea făcută (7 aprilie 1978) lăutarului Ion Gheorghe (Bondilă) cu care se încheie „Istoria” („Am cântat la Malu Spart, şi aplauze!... şi plângea, ales oameni mai bătrâni, care ştia ei, care a petrecut în război, plângea unii peste alţii grămadă. Şi curgea bacşişu pă mine!.. Ş-apoi altu’ mă lua în braţe, altu’ mă săruta, altu’...”) cititorul rămâne oarecum nedumerit în faţa acestei cărţi atipice care e şi nu este monografie, dar nici istorie completă şi nici doar studiu folcloric, dar care se citeşte cu plăcere; este o carte aşa cum însuşi autorul o vede:

„Citind lucrarea, vei băga de seamă, poate cu sufletul mărit, că satul vechi nu se destăinuieşte dacă nu e pus sub semnul credinţei nestrămutate în Dumnezeu şi că, astfel, făptura lui a purtat de-a lungul veacurilor nu acel strai mohorât al ignoranţei, trudei şi sărăciei vecină cu mizeria, nici pe cel de operetă, cum grăbit şi superficial mai cred unii sau alţii despre satul românesc, ci pe acela umil, al splendorii!”

Din loc în loc, N.I. uită că este istoric şi pe alocuri monografist şi dă pagini de literatură amintind fie de Slavici sau Sadoveanu, fie de Marin Preda: „Masa, cina era luată în tindă, în faţa vetrei. Trudiţi de alergătura zilei, toţi ai casei, cu mic cu mare, se adunau (partea bărbătească cu capetele descoperite) pe scăunele în jurul unei mese scunde, rotunde, cu trei picioare, la lumina unui opaiţ, a unui muc de lumânare mai groasă ori, spre vremea noastră, a lămpii cu gaz. Mama, cu chipul luminat cuminte, zăbovea o ţâră alături trebăluind în vatră pe la pirostrii, apoi aducea mâncarea caldă, cu gesturi măsurate cu grijă. Supremul rafinament, dreapta socotinţă: cu toţii se reculegeau, ca înaintea unui ritual. Capul familiei, tatăl, rostea rugăciunea şi frângea pâinea împărţind. Ca o adiere, cuvântul ştiut al Mântuitorului trecea prin cugetele celor prezenţi: «Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor!». Actul de a mânca era mereu o amintire a tainei euharistice. După semnul crucii, niciun gest anapoda, nicio tresărire a mâinii grăbite să ia lingura şi să soarbă hulpav din găvanul comun; numai reţinere, deplină supraveghere, numai gândul că «nu eşti doar tu»”.

Om al locului prin naştere, cu locuinţă în Bucureşti unde-i stă familia, Niculae Ionel asemenea lui Apostol (Cezar Petrescu) a ales să stea acasă doar în vacanţele şcolare şi în rare duminici timp de peste trei decenii întruchipând, pentru unii poate vetust, un Domnu Trandafir aproape neştiut dincolo de graniţele comunei Cojasca.

Cartea de faţă este debutul publicistic al unui autor care are scrise şi rescrise alte volume pe care doar o modestie exacerbată le-a oprit de la tipărire. Despre scriitorul Niculae Ionel se va mai auzi.

* Niculae Ionel, Balada la lăutarii din Fântânele, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006, 192 pag.

ESEU

Ştefania Rujan

DOUĂ LOCURI MAGICE

ÎN LITERATURA PENTRU COPII (I)

Scopul studiului nostru este de a pătrunde în lumea minunată a copilăriei cu locurile sale imaginare şi cu nevoia sa de visare.

Corpusul studiat este alcătuit din două poeme în proză: Le joujou du pauvre/ Jucăria săracului (Charles Baudelaire, Spleen de Paris) şi Enfance/ Copilărie (Arthur Rimbaud, Les Illuminations). Alegerea noastră a fost dictată, dincolo de tematică şi de gusturile personale, de dorinţa de reîntâlnire cu marea literatură, dat fiind locul important pe care aceşti doi scriitori îl ocupă în ceea ce Jacques Dubois numeşte instituţia literară, concepută „în acelaşi timp ca sistem socializator şi ca aparat ideologic.”( Jacques Dubois, L’institution littéraire, 1978, p. 34.) Adevăraţi maeştri ai artei scrisului, aceşti doi scriitori au contribuit la producerea normei teoretice după care, dacă ar fi să reluăm fericita sintagmă a lui Pierre Bourdieu, „sunt măsurate obiectiv toate celelalte practici lingvistice”, creând în acelaşi timp un limbaj poetic nou (Contribuţia lui Charles Baudelaire şi a lui Arthur Rimbaud la reînnoirea poeziei franceze şi europene a fost subliniată de criticii şi teoreticienii literari, între care se numără Marcel Raymond în excelenta sa lucrare De Baudelaire au surréalisme (De la Baudelaire la suprarealism), Edition nouvelle revue et remaniée, 1966, Librairie José Corti, 1940, et Hugo Friedrich Structura liricii moderne (La structure de la poétique moderne), Ed. Univers, Bucureşti, 1998), prin intermediul căruia se exercită o adevărată „magie evocatoare.”

Poemul lui Baudelaire (Reproducem mai jos textul lui Baudelaire Le joujou du auvre:

Sur une route, derrière la grille d’un vaste jardin, au bout duquel apparaissait la blancheur d’un joli château frappé par le soleil, se tenait un enfant beau et frais, habillé de ses vêtements de campagne, si pleins de coquetterie.

Le luxe, l’insouciance et le spectacle habituel de la richesse, rendent ces enfants-là si jolis, qu’on les croirait faits d’une autre pâte que les enfants de la médiocrité ou de la pauvreté.

A côté de lui gisait sur l’herbe un joujou splendide, aussi frais que son maître, verni, doré, vêtu d’une robe pourpre et couvert de plumets et de verroteries. Mais l’enfant ne s’occupait pas de son joujou préféré, et voici ce qu’il regardait :

De l’autre côté de la grille, sur la route, entre les chardons et les orties, il y avait un autre enfant, sale, chétif. […]

A travers ces barreaux symboliques séparant deux mondes, la grande route et le château, l’enfant pauvre montrait à l’enfant riche son propre joujou, que celui-ci examinait avidement, comme un objet rare et inconnu. Or, ce joujou, que le petit souillon agaçait, agitait et secouait dans une boîte grillée, c’était un rat vivant ! Les parents, par économie sans doute, avaient tiré le joujou de la vie elle-même.

Et les deux enfants se riaient l’un à l’autre fraternellement, avec des dents d’une égale blancheur.) pare să aibă la bază un imens oximoron pus în evidenţă de topos-ul cu care începe descrierea „gardul de fier al unei grădini vaste” (la grille d’un vaste jardin), de personaje, doi copii ale căror vârste şi nume nu sunt precizate, şi de decorul care îl înconjoară pe fiecare dintre ei. Copilul bogat se află într-o grădină vastă în fundul căreia se poate observa „un joli château ” (un frumos castel) a cărui albeaţă ieşea şi mai bine în evidenţă în lumina generoasă a soarelui. Celălalt copil, cel sărac, se găsea de cealaltă parte a gardului, în drum, în mijlocul ciulinilor şi urzicilor. Termenii epidictici folosiţi pentru descrierea copilului bogat au o conotaţie pozitivă: el este „beau” (frumos), „frais” (proaspăt), hainele sale de ţară sunt „pleins de coquetterie” (foarte cochete). Celălalt, săracul, este „sale” (murdar), „chétif” (slab), un „petit souillon” ( un mic jegos). Opoziţia continuă cu descrierea jucăriilor copiilor. Cea a copilului bogat este „splendide”, „verni”, „doré” (splendidă, lucioasă, aurită), rochia sa este „pourpre” (purpurie), împodobită cu pene şi mărgele. Comparaţia „aussi frais que son maître” (la fel de proaspătă precum stăpânul său) accentuează ideea de analogie între personaj şi mediu. Jucăria săracului este descrisă mult mai parcimonios: „un rat vivant” (un şobolan viu) într-o cuşcă din plasă de sârmă („boîte grillée”). Ideea de a alege şobolanul, animal faţă de care simţim de obicei dezgust, dacă nu oroare, ca jucărie a săracului, corespunde unuia dintre elementele fundamentale ale esteticii baudelairiene, acela de a „extrage frumosul din Urât” („d’extraire la beauté du Mal”) pe care îl sugerează şi titlul faimosului său volum Florile Răului (Les Fleurs du Mal).

Până aici în poemul lui Baudelaire nu au fost decât contraste şi antiteze între doi copii aparţinând unor lumi diferite pe care totul pare să le separe. Datorită jucăriilor, în special datorită jucăriei celui sărac, pe care acesta „o sâcâia, o agita şi-o scutura” („agaçait, agitait et sécouait”) şi care avea „avantajul de a fi vie şi pe care celălalt o examina avid ca pe un obiect rar şi necunoscut” („d’être tiré de la vie et que l’autre examinait avidement comme un objet rare et inconnu”) apar puncte comune şi încep să se construiască punţi afective. Între cele două spaţii reale – grădina somptuoasă şi drumul invadat de buruieni – se creează un spaţiu nou, un loc imaginar, de jocuri, de fraternitate, de căldură umană. Într-un asemenea spaţiu, diferenţele sociale nu mai există sau cel puţin nu se mai ţine cont de ele. Acesta este sensul frazei următoare din text: „Et les deux enfants se riaient l’un ŕ l’autre avec des dents d’une égale blancheur.” („Şi cei doi copii râdeau unul către celălalt cu dinţi de o egală albeaţă”). Cuvântul egală scris cursiv demonstrează prezenţa în text a instanţei (Am împrumutat termenul instanţă ( instance) de la Jean Peytard care o defineşte ca fiind „în acelaşi timp o legătură a textului cu contextul socio-cultural cât şi o dinamică, adică o întrepătrundere de acţiuni şi de reacţii care acţionează în acest loc”  (« à la fois un lien du texte ou du hors-texte socio-culturel et une dynamique, c’est-à-dire un entrecroisement d’actions et de réactions qui travaillent en ce lieu »). Jean Peytard La littérature en classe de langue, Hattier-Crédif, coll. LAL, 1982, p. 203) autor/scriitor şi a celei cititor/lector căruia primul i se adresează mai mult sau mai puţin direct. Astfel jocul devine un loc de contact, un spaţiu privilegiat, favorabil trecerii de la fizic (grădină, drum, jucării) la abstract şi spiritual (comuniune, fraternitate, prietenie).

Numai copiii, datorită inocenţei şi candorii lor, sunt capabili să şteargă bariera dintre cele două lumi, a bogaţilor şi a săracilor, barieră care, cel puţin în secolul al 19-lea, părea de netrecut. În al doilea paragraf, există de asemenea o intruziune/ intervenţie a autorului/scriitor care, prin comentariul său asupra aspectului copilului bogat, se adresează mai mult sau mai puţin direct cititorului/lector. Folosirea lui „on” cu caracterul său de neutru, de nedefinit, poate semnala prezenţa cititorului şi a autorului în acelaşi timp. Indicativul prezent folosit în acest paragraf conferă acestui poem un caracter de adevăr general, la fel ca absenţa patronimelor şi a toponimelor sau a indicilor temporali.

În ciuda „aparentei libertăţi de alură” specifică genului, structura acestui poem în proză se remarcă printr-o anumită rigoare. Cele şase paragrafe care compun fragmentul sunt legate printre ele prin indici spaţiali: à côté, de l’autre côté, à travers, prin reluări anaforice de ordin gramatical sau lexical şi prin folosirea imperfectului, timpul descrierii prin excelenţă, asigurând coerenţa internă a poemului, unitatea generală a ansamblului. Această unitate şi această coerenţă textuală lasă să se descopere sensul textului. Folosirea indicilor spaţiali, foarte numeroşi, subliniază sugestiv schimbarea de situaţie prezentată direct la sfârşitul fragmentului: derrière, de l’autre côté, entre sunt înlocuite începând de la penultimul paragraf cu à travers. În paralel gardul separator se transformă în bare simbolice. Astfel autorul pregăteşte apariţia unui al treilea loc, un loc imaginar, cel al bucuriei copilăreşti, al jocului şi al fraternităţii. Este un loc comun pentru cei doi copii, între ei nu mai există gard despărţitor, cel puţin simbolic.

Frazele ritmate, acumularea anumitor termeni, enumeraţiile, aliteraţiile, asonanţele fac din acest text o adevărată pagină poetică, adaptată, aşa cum afirma însuşi Baudelaire în legătură cu poemele sale în proză, „mişcărilor lirice ale sufletului, unduirilor visării, tresăririlor conştiinţei” («aux mouvements lyriques de l’âme, aux ondulations de la rêverie, aux soubresauts de la conscience»).

Mulţi copii, împinşi de o nevoie de aventură de nestăpânit au fugit de acasă sau au simţit nevoia să facă acest lucru. Rimbaud, adolescent revoltat, neliniştit, certat cu mama sa tiranică şi inflexibilă şi cu «burghezii insensibili» din Charleville (A la musique), a făcut acest lucru de multe ori.

În Copilărie (Enfance) (Iată textul original: «Au bois il y a un oiseau, son chant vous arrête et vous fait rougir./ Il y a une horloge qui ne sonne pas./ Il y a une fondrière avec un nid de bêtes blanches./ Il y a une cathédrale qui descend et un lac qui monte./ Il y a une petite voiture abandonnée dans le taillis, ou qui descend le sentier en courant, enrubannée./ Il) el îi atrage după sine pe cititori în plimbările sale pe drumuri, peste câmpuri şi prin păduri, care devin locuri mirifice, de basm. Realitatea este transfigurată, transpusă în imagini insolite ce exercită asupra spiritului şi a imaginaţiei un fel de fascinaţie.

Dintre toate lucrurile văzute şi observate în lunga sa hoinăreală, pădurea focalizează atenţia sa. Pentru acest « Petit Poucet ręveur », frânt de oboseală de atâta mers, pădurea ar trebui să fie primitoare, o oază de pace. Este mai mult : este un loc ireal, chiar supranatural. Realitatea, într-un mod cvasi-ludic, ca într-un joc de puzzle, este dislocată pentru a fi recreată, recompusă. Astfel, imagini concrete devin stranii, insolite, surprinzătoare prin amestecul lor straniu de real şi ireal. Structura acestui poem, format din şapte secvenţe (reamintim în trecere conotaţia de „magic” asociată de obicei cifrei şapte), ilustrează prin ea însăşi legătura dintre real şi supranatural, dintre lucrurile concrete şi substanţa poetică.

Rezultă că lucrurile enumerate de Rimbaud există în realitate. Totuşi, pădurea în viziunea sa apare ca un loc magic, unde există lucruri stranii, surprinzătoare, care nu au corespondent real. Unele dintre ele sunt percepute ca inversate comparativ cu ordinea spaţială normală (o catedrală care coboară, un lac care urcă). Creaţia poetică este o chestiune de limbaj, iar Rimbaud a creat, pornind de la realitatea concretă, imagini insolite „punând în funcţiune limba printr-un act individual de utilizare” (par le biais “de la mise en fonctionnement de la langue par un acte individuel d’utilisation” - Benveniste). Tabloul realizat în Enfance este ireal, fantastic, magic, este suma unor anumite lucruri reale distruse şi recompuse în grupări lexicale şi grupuri de propoziţii autonome, cu sintaxă foarte simplă, care sunt „pure dinamici ale limbajului” (« dynamismes purs du langage »). Bagheta magică a zânei din basmele populare care transformă în mod miraculos lucrurile şi fiinţele devine la Rimbaud punere în valoare a posibilităţilor combinatorii oferite de limbă, în cazul acesta combinaţii stranii de cuvinte şi de sunete, astfel încât imaginile concrete sunt transpuse în „formaţiuni inexistente în lumea reală” (« formations inexistantes dans le monde réel »). Astfel de viziuni onirice, rezultate din celebra sa „alchimie verbală” (« alchimie verbale »), au făcut din Rimbaud un poet « magician şi înger », unul dintre marii precursori ai poeticii moderne, ai cărei reprezentanţi sunt tentaţi în primul rând de experimentarea şi exploatarea posibilităţilor stilistice personale. Trebuie să mai insistăm asupra folosirii cuvintelor „foame” şi „sete”utilizate în ultima secvenţă. Putem vedea aici o ranchiună pur copilărească a poetului adolescent faţă de adulţii incapabili să îl înţeleagă sau să îl ajute, şi, de asemenea, o metaforă a căutării necunoscutului şi a noului, cu atât mai mult cu cât aceste două cuvinte apar frecvent în operele sale (Comédie de la soif, Fête de la faim, etc.).

Ni s-a părut interesant să arătăm cum doi dintre cei mai mari poeţi francezi, creatori ai unui limbaj poetic nou şi ai unui univers nou, uneori halucinant (Rimbaud), au fost interesaţi de tema copilului şi a copilăriei. Cele două texte îşi dezvăluie progresiv sensul şi îl transpun pe cititor în universul de vis şi de încântare al copilăriei. Locurile imaginare pe care le putem regăsi aici – jocul şi fraternitatea, drumul şi pădurea – depăşesc cadrul naţional, având o valoare de universalitate. E vorba de trăiri, sentimente şi de o întreagă afectivitate, specifice copilăriei, ce nu au frontiere.

NOTE DE LECTURĂ

Daniela-Olguţa Iordache

UMOR METEORIC?

Motto: „–Ce-a mai rămas din truda mea?

Doar praf şi pulbere de stea”

(G. Corbu )

Deşi epigrama s-a definit deja în sute de feluri, de la strănut (G. Călinescu) la o savuroasă ciorbă de miel (vezi Cridim), după George Corbu un aspect tot mai lipseşte din caracteristicile acestui superfluu pătruns de propria-i importanţă şi anume aspectul meteoric al efectului de care dispune, acel „spulber” cu frison de gaz ilariant ce pătrunde în arterele împătimitului.

Izbitura poate, după acelaşi George Corbu, să detoneze „tone de prostie”, dar aici intervine scepticismul nostru de spiţă bătrână: ea detonează, foarte bine, dar reziduurile unde se duc, sau mai bine zis unde se insinuează, căci de la începuturile lumii până azi, în ciuda detonărilor din ce în ce mai impresionante, prostia nu s-a diminuat (ne ferim a spune că dimpotrivă...).

Având un nume predestinat pentru alegoria fabulistică, George Corbu, debutant precoce în epigramă, (după propriile-i mărturisiri de la 18 ani) a avut de luptat ca duelgiu şi „sangitar”, după o expresie a lui Gabriel Ţepelea, cu toţi cei ce încercau rolul vulpii în legătură cu Domnia sa.

Prima parte a carierei epigramistului se mistui astfel în focul acestei lupte acerbe şi sfârşi prin comiterea a numeroase „corbisme” adică a unor formulări spirituale proprii (vezi modelul: muşatisme) menite să-i alunge şi să-i umilească în cele din urmă pe adversari.

Ajunsese probabil omul să se creadă predestinat acestor fandări de duelgiu: De-ncerc să pun un punct pe „i”, / Sar toţi pe mine: nu co(r)bi! (Destin).

Distihul citat nu mai este însă deja un „corbism” ci o „corbigramă”, deoarece poanta fabulistico-epigramatică s-a transformat în joc de cuvinte, un fel de integramă spiritual-artistică la gustul căreia autorul râvnea de mai multă vreme.

Întorcându-ne la „corbisme”, vom sublinia caracterul lor obligatoriu sentenţios, după noi, deloc de dispreţuit: Şters, dispreţuit, umil, / Corbul ce stârneşte ura / A-nălţat croncănitura / La valoarea unui stil. (Corbul).

Este tocmai ce încercam să afirmăm şi noi, şi, cum stilurile se sincronizează în culturile lumii, Corbul devine de temut prin rudele lui dinafară: Ce folos că are-n ţară / Fraţi în fiecare cioară – / Când şi peste graniţi, zău, / Are fraţi (vezi Edgar Poe). (Rude).

Iată şi un epigraf aforistic ce completează fericit reţeta „corbismului”: Scris a fost din veac pe frunză / Ca-n scriptură / Să nu facă nicio brânză / Cel ce-o fură! (Inscripţie).

Seria corbismelor se îndreaptă, cum este şi firesc, spre încercarea de „mântuire” a corbului, reabilitat, de altfel, de la La Fontaine încoace: El, ca păsare năroadă / A-ncetat să mai existe / Când a început să vadă / Vulpile epigramiste. (Corbului)

Şi, cum de la brânză la caşcaval nu-i decât un pas, umoristul nostru îşi savură victoria în două moduri: primul, simulând filosofia nimicniciei: Între dragoste şi ură /

Eu rămân la toate rece, / Căci în toate e-o măsură: / Ce e caş... ca valul trece!, (Mie însuni – I), iar în al doilea, arătându-se stăpân pe regalul gustului, pus cu grijă la păstrare: Caşcavalul literar – / Semn de vechi şi bun augur, / Cum îl am în buzunar, / N-am motive să-l mai fur. (Mie însumi – II).

Corbigrama se născu deci şi dintr-o accentuată atitudine morală exaltând cuvântul dar ocolind „vorba” (adică bârfa sau atacul scandalos, lipsit de nobleţe): Între Soare şi Pământ / Este loc şi de cuvânt / (Fie el chiar şi tabu) / Numai pentru „vorbe”, nu! (XXX ).

Deşi multă vreme jurist în cadrul Ministerului Învăţământului, în calitatea sa de Preşedinte al Comisiei Naţionale a Bibliotecarilor, Geerge Corbu n-a ocolit subiectele fierbinţi, imprudenţă pe care o comisese până şi Maestrul Caragiale: La proces s-a apărat / Culmea, fără avocat / Dovedind concret cum poate / Dreptul deveni dreptate. (Unui împricinat), sau Ca profesor Don Quijote / Dă doar fanteziste note. / Ce faci însă că restanţa / O vei da cu Sancho Panza?! (Unui student)

Încercând să treacă peste patima cu care a militat pentru genul estetic epigramatic în calitatea sa de preşedinte al Uniunii Epigramiştilor din România, Mircea Ionescu Quintus afirmă în prefaţa acordată la volumul „Corbigrame II”, apărută sub egida Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, Ploieşti, în 2003, că a acorda girul unor texte corbiene în defavoarea altora poate deveni o „operaţiune periculos de subiectivă”. Ne asumăm şi noi riscul împreună cu Maestrul citând ca măsură a genului câteva texte: Ca Român sunt optimist: / Sufăr trainic deci exist! (Mie); Acum ca şi altădată / Cât oi umbla în lung şi-n lat / Virtutea nu-i salarizată, / Păcatul nu-i impozitat! (Toate-s vechi); Popor român mult talentat, / Ai merita o altă soartă / De vreme ce ai transformat / Chiar şi corupţia în artă... (Învocaţie).

Printre şlefuitorii bijuteriilor de spirit care s-au născut odată cu cuvântul sacru şi nu vor pieri decât odată cu el, Mâitre Corbeau oferă o „acoperire în aur” pentru tezaurul pe care nu întâmplător îl păzeşte dar îl şi îmbogăţeşte cu har.

Deşi a cochetat cu poezia (vezi volumele Sunetul luminii, prefaţat de acad. Eugen Simion sau Am băut apus de soare – Ed. Fundaţiei Internaţionale pentru Cultură şi Ştiinţă „Mihai Eminescu”, Buc., 2005) şi s-a luptat în 78 de catrene cu Tudor Muşatescu, o rivalitate dincolo de fire tot îl mai încearcă – este vorba, fireşte, despre aceea cu eternul La Fontaine: Cumplit şi ne-mpăcat alean / Mă-ncearcă fiindcă nu-s oltean. / Aş fi spus „trin” în loc de „tren” / Şi „puţ” în loc de „La Fontaine”. (Regret).

POEZIA ACASĂ

Iulian Filip

Dumitru Crudu

(1967)

Falsul Dumitru Crudu

Dumitru Crudu o duce tot într-un teatru. Şi nu pornesc numaidecât de la dramaturgia sa, care ştie să pornească de la cele mai la zi probleme şi să se deschidă comunicativ  spre un auditoriu larg, sensibil mai ales la asemenea probleme (dramaturg cu spectacole multe acasă şi pe mai departe de casă). Nici de la studiile sale nu o pornesc – Universitatea din Chişinău (Jurnalistică),Universitatea din Tbilisi(Litere), Universitatea din Braşov (Litere). Nici la activitatea sa de la radio Europa Liberă nu mă refer, unde e foarte domol la vorbire – ambalaj amăgitor pentru subiectele deloc domoale din tranziţia basarabeană. Poetul şi dramaturgul, şi jurnaslistul s-a oferit personaj, afişându-se (dezarmant!) chiar în titluri de poezie, de carte. Falsul Dimitrie se întitulează volumul apărut la editura Arhipelag   din Târgu-Mureş.Alte cărţi   se întitulează la fel de energic teatral: E închis vă rugăm nu insistaţi (pe copertă e scris greşit: nu deranjaţi) - editura Pontica din Constanţa. Ambele cărţi apărute la 1994. Autor vorbit copios de critica literară şi de critici literari zgârciţi la vorbire de laudă. Autor  premiat abundent – fără semne stridente că ar fi afectat.

falsul dimitrie crudu

dimitrie (crudu) a ieşit din casă s-a rostogolit

ca nişte hârtii de ciocolată ca nişte coji de nucă

păsările l-au urmat şi-au fâlfâit

frunzele au bâzâit

o salut salut

pe uşa din dos a ieşit într-o cămaşă lungă

şi uşa a rămas deschisă

dimitrie are doar un singur costum

o singură dată

nasturii săi stau grămăjoară pe masă

şi-i coase doar când îmbracă costumul

dimitrie nu bea niciodată un pahar

până la fund

el pe masă mai are vreo şase pahare

dimitrie ridică mâinile în sus

şi se contrazice

acum ca o draperie de geam dimitrie

iese din casă

ca şi demetrios

care merge în faţa sa

şi uşa o lasă la fel de deschisă

*    *    *

eu deja nu mai am nici o problemă

mi-am cumpărat şi marmoră

e albă e

strălucitoare

am fost şi am văzut

şi locul ăla

sunt şi nişte copaci acolo

înalţi înalţi

şi ştii

marmora se potriveşte

cu restul

dimitrie

eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele

eu sunt fluturele care zboară prin aer

noi cu toţii suntem cei care mergem

pe pământ şi ne târâm în coate vocile

noastre nu se aud sunt slabe slabe

dar uneori noi ne vedem eu sunt şobolanul

care îşi scoate capul dintr-o gaură veche ştiu

că sunt urât şi din cauza asta sufăr enorm

iar eu sunt viermele

care mişună prin bălegar

şi eu am complexe dar vine seara şi ea mă ia

în palme şi se joacă cu mine noi cu toţii suntem

singuratici singuratici şi suferim enorm

din cauza asta iar eu sunt fluturele care

zboară pe sus şi eu sunt singur singur şi mă

înspăimânt uneori când mă uit în oglindă

dar vine seara şi vine vara şi noi

ieşim din câmpie şi ascultăm cântecele

voastre şi nouă ne plac enorm

eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele

şi eu sunt fluturele care zboară prin aer

şi nouă ne plac la nebunie

cântecele voastre absurde

*    *    *

urmele tale nu duc la tine

prin cioburi de sticlă printre frunze

prin praful care acoperă ziua

urmele tale nu duc la tine

eu mă iau pe urmele tale

tu te iei pe urmele tale

şi chiar lupii te adulmecă

dar nimeni nu ajunge la tine

urmele tale nu duc la tine

urmele tale duc

în altă parte

Iisuse

POESIS

Nicolae Neagu

33 ( poeme – zice-se)

Uneori

Uneori, prin noapte, bat în geam cu deştul

(geamul dinspre stradă care-nseamnă „stop”)

am defecte multe măsurate-n lestul

peste care domn e ochiul meu miop

Eu scrutând pendula coborând în hăuri

printre stele-nalte cât să cazi din stol,

ah! ce tristă-i sala-n care mor tangouri

pe motiv că n-avem bonuri de control;

şi spre noi intruşii năvălesc cu pietre

(pietre de-ncercare, pietre de bazalt!)

din atâtea vreascuri câte-au ars pe vetre

umbrele se-înalţă gata de asalt.

Stau cu ele-alături fără să-mi dau seama

ca şi când din grâne ar lipsi un sfert,

jindui după oala-n care fierbe zeama

şi fiind duhovnic, mă căznesc să iert

pentru că se spune: „din răbdări prăjite

iese la iveală aura de sfânt”.

Nu cunosc în viaţă vorbe mai smintite

decât îndoiala faptului că sânt.

Iar la Ghergheşti

Gând fără şir, cu intervale mici

în care se repauzează crida,

şi voi atenţi la doamna Crisalida

ce croşetează marca de servici.

Atenţie şi la căruntul domn

(un domn select, trezit cu noaptea-n gene)

că s-a deprins la sănii cu oplene

şi la nepoţii buimăciţi de somn.

Va să se pună pe ninsoare-n strat,

mă bate-un strop de crivăţ peste frunte,

mănuşile sunt gata să înfrunte

în degete gheţuşul la pătrtat.

Dar ţie-ţi pasă? Nu! Din câte ştiu,

Bunicului nu-i pasă nici atâta,

Că el s-a dezvoltat la Viforâta,

Iar la Ghergheşti veni încoa, târziu.

Acu’ se preocupă de şeptel

(şeptelul de nepoţi, de bună seamă)

având ca ajutor şi-o fotogramă

ce se comportă modru, deci la fel.

Altminteri fac un grup senzaţional

Cu repartiţii fixe la cortină,

Deşi în teorie-i carantină,

Se-mperechează târfa cu-n telal.

Ah! Am iubit

Mă ia cu scârţ de două zile pline

şi tot de-atâtea mă ciucesc la geam.

Cine încearcă-aşa să ştie bine:

ce de haram a fost s-a dus haram.

E o lentoare-n gest, ba chiar şi-n faptă,

atâta cât să par robit de somn;

cu toate astea mai ucid, prea-coaptă,

clătita rezervată pentru domn.

Că domnul îşi conduce berăria

cu mâini de fier din seară până-n zori...

Ah! Am iubit femei de clasa-ntâia,

dar nu mai mult de patru sau cinci ori.

Mă simt sătul? Doar la un colţ de masă,

iar masa lungă, s-o priveşti din prag.

Călătoreşte diva cea ţâfnoasă

Ce-o ştiu de mult şi de-aia mă mai bag.

Aştept, de-aceea, să-ntrerupă statul

în depărtata urbe Zanzibar,

că o păzeşte straşnic ipistatul

şi n-o slăbeşte un minut măcar.

...Şi mi-e urât în mijlocul de noapte

şi m-aş tot duce fără să mă duc,

cum e trecut demult de ora şapte,

mi-e silă că se lasă cu bucluc.

La naiba!

Eu nu doresc imagini deloc, de niciun chip,

eventualitatea, utopic, mă-nconjoară.

Vezi tu? Efemerida ar vrea o zi să zboare,

dar ziua să se cheme model sau prototip.

E ca o pată neagră lucind pe aşternut

(oglindă-oglinjoară privită de din spate)

şi ah! cercelul perlă de optspre’ce carate

în care, ca vechime, m-aş fi trezit căzut.

Neantul mă absoarbe până-n străfund de miez,

aducerile-aminte îşi caută repere

ce frig e-n prăvălie şi uite, nu cutez

să mai comand, prea-singur, încă un rând de bere.

Sub frunte simt că-ngheaţă un creiere din doi

şi mă privează gerul de gânduri explicite.

Văzui în acioală că n-am uitat ce vite

mai caută parcela din care tai trifoi.

De cumpăna fântânii m-aş agăţa să scap!...

Sunt mulţumit de mine în vaste teritorii.

La naiba: sub şireturi s-au căţărat botforii

Pendinte,după ziceri, de cel mai scump ciorap.

Şi ce dacă se moare în fiecare zi?!

O tristă aiurare m-ar pedepsi cu milă.

Stai prea departe-n toate, eretică copilă,

Şi te somez, pe bune, a nu mă-nmărmuri!

Nu-mi dă ghes să circul

Ninge (ciclic) cu sferule dese,

în rotiri prin aerul confuz

şi-nţelegi din cele ne-nţelese

că departe-i văzul de auz.

Ninge straniu, rătutind şareta,

galopează calul verde, strâns.

Am pierdut din vară bicicleta

pentru care-am suferit cu plâns.

Nu-mi dă ghes să circul printre case,

nu-mi dă brânci un viscol să mă ia,

am zărit alături trei frumoase

dintre care una mă voia.

Populează (ştiu) o altă sferă,

însă cântă-acelaşi lerui-ler;

i-aş propti o sculă (efemeră)

dar am stofă camgarn, de boier.

Şi aş vrea să mi te vânturi nudă

până în rărunchii-altminteri calzi;

cum am chef nebun de paparudă,

dau sergenţi-majori şi iau heralzi...

Acolo unde...

Privesc în gol, privesc departe,

ori prea aproape-n sens invers...

...E ca şi când ar plânge vers

pe semnul milenar de carte.

De când am dobândit terenul

cu flori de piatră smălţuit,

mă simt proiecţie-n zenit

cam tot atunci când trece trenul

şi mă reped pe lanţ, pe gardul

de după gara cu licheni

(vai! văduvele de mireni

şi, între ele, leopardul).

Sunt solitar încât biroul

s-a prăfuit de-atâta spleen.

Cum n-am la casă mezanin,

se-ntoarce, din pereţi, ecoul.

Am amuţit de când se zbate

în cerul gurii ipistat;

deşi mă ia la scărmănat,

a constatat că nu se poate,

că afazia stă-n partuză

cu şapte lacăte de fier,

of! tristul meu calorifer

ce (fapt real) îşi pierde-o duză.

De-atunci mă bat în crucea nopţii

că mă revoltă!

...şi mă-nchid

acolo unde, peste zid,

au abjurat pe Niluri copţii...

Din volumul 33 ( poeme – zice-se), în curs de apariţie la Editula Bibliotheca, Târgovişte

proză

Serghie Bucur

PREMIERA

Săpunul o atinge, parcă ar fi palma lui, mereu fierbinte şi mereu catifelată. Se plimbă peste rotunjimile umerilor, trece printre sâni, pe „valea pierzaniei”, descrie un cerc pe abdomen şi alunecă mai jos... În surdină, de sub ebonita striată a aparatului agăţat cu o ventuză pneumatică, de perete, acorduri din Vivaldi – Concertul în Sol minor se evaporă în aburii duşului. I-a fost cald. De obicei duşul era remediul infernului de afară. Acum, revirimentul se petrece mai repede şi mai comod. O cuprinde moleşeala, dar e lucidă. Săpunul lasă urme spumoase, cu irizări multicolore şi imită atingerile palmelor lui, cu exactitate şi, ciudat, la fel de timid şi poate de aceea pătrunzător... Vivladi! Va fi atins el vreun trup de femeie, după ce va fi cântat (îi vin în minte, întâmplător, Anotimpurile) nespus de melodic şi de armonios, de cuceritor?!? Ce voluptate încearcă săpunul pe coapsă, imposibil de aflat (surâde: în acelaşi loc palma ca petala unei cale, a lui Silviu). O percepe ca pe un mesaj de la el, semnul – al câtelea? – timidităţii lui din ce în ce mai nesuferite, ce îl face adesea caraghios; un copil pur şi simplu! Tremolo-ul viorii încheie o frază, pare finalul concertului. Izbucnesc aplauzele, răzleţe, dar se sting repede, pentru că opusul nu s-a terminat (dirijorul întoarce, stupefiat, privirile în sală, peste umăr...) „Ai slăbit!”, i-a zis în maşină, fără să se uite la ea. „Se poartă!” ia act, scurt, cu cotul drept pe portieră. „Pierzi rezistenţa anticorpilor”, a protestat Silviu. „Ai face mai bine să aplici medicina în totalitate!”, venise riposta. „Vorbeşte psihologul. Medicul să nu îţi fie de trebuinţă niciodată!”. Apa şiruie, lasă în urmă porii deschişi, rozul odihnit, care se destinde sub faldurile unui prosop uriaş, verzuliu. Tălpile calcă pe covorul cu rondele de iută, în ritmul andantelui care încheie concertul. Tribut plătit păcii care a cuprins-o (ca aseară, braţele lui Silviu, după ce s-au întors de la teatru; piesa lui Sebastian lucrase, paradoxal, în favoarea lui, când ea spusese că încă nu e momentul pentru o îmbrăţişare, şi atâta de intimă, ce Dumnezeu, abia s-au cunoscut!...)

Pacienta e o tipă foarte personală. Oricare gest o sperie şi pare să o indigne. Atunci se uită fix la el, îngrozită şi următoarea mişcare e şi mai îndrăzneaţă. Disperată, cu greu se lasă întoarsă pe partea care trebuie palpată. Acolo crede doctorul Silviu că există locul nevralgic, din locul acela porneşte durerea pe care ea a reclamat-o alarmată. E vatmană, opt ore de hurducături în scaunul tramvaiului negreşit că i-au uzat vreun „mosor”, pe coloană... Spatele e întins, marmorean, excelent model pentru un nud... Chiloţii rup în două un trup de vreo două zeci de ani, dăruit să ofere privirilor echilibru şi simţurilor plăceri nebănuite.

– E nevoie de o radiografie, domnişoară!

A descoperit adâncitura suspectă pe şiră şi se grăbeşte să completeze trimiterea la cabinetul de la subsolul spitalului.

– Şi acolo trebuie să mă dezbrac?

– Din păcate trebuie să intraţi în aparat goală până la talie!

Nu e aşa de înaltă ca Evelin, dar e mai pieptoasă (se suprapune bustul unei siliconate văzute pe coperta unei reviste de scandal; „Ţi-ar place una ca asta?” îl chestionase în glumă ea). De fapt nu are nimic comun cu Evi, ceea ce îi uşurează consultul. „Nu îţi dau nimic de înţeles?”, îl întreabă ochii pacientei, pe măsură ce, la capătul piruetelor graţios descrise, iese pe uşă.

Evelin a scris ceva la computer, apoi s-a întins pe canapea, moleşită de ploaia fierbinte a duşului. Somnul a aşternut peste ea o lumină de candelă. Mâinile şi picioarele au rămas afară din pled. Visează – Silviu abia coborât dintr-un avion e întâmpinat de o reporteră tv care seamănă leit cu ea. Tipa comite aceleaşi gesturi, spune aceleaşi cuvinte, e îmbrăcată la fel cum se îmbracă ea zilnic, înainte de a pleca la redacţie, în deux-pieces-ul azuriu, asortat părului său blond. Vorbeşte în stilul ei, iar Silviu se uită contrariat la ea şi îngaimă câteva vorbe... Bine, dar ea s-a ferit de aşa ceva, i-a garantat că n-o să-l intervieveze vreodată, că, de fapt, medicina a dezgustat-o tocmai pentru că părinţii ei au bătut-o la cap să urmeze facultatea asta, şi nu în Bucureşti, ci la Cluj, unde se face carte pe ruptelea!... Şi cum s-a apropiat de el, ea, cu tupeu, de la o întrebare la alta mai persuasivă, mai tandră, mai...

Telefonul zbârnâie lung, isteric, „telefon de pompieri”. Se întrerupe şi brusc sună celălalt, mobilul. E Silviu, s-o fi întors aşa repede de la aeroport?

– Dormeam, ce să fac altceva?

E a treia zi de când s-au cunoscut. Venind dinspre Ateneu, Silviu trecuse pe trotuarul fostului palat regal. Prin gardul de fier forjat privea fiecare statuie. Siluetele din bronz, absolut goale – enigme difuze, încremenite sub soarele amiezii. Ar fi reuşit asemenea capodopere, dacă s-ar fi făcut sculptor? Cum însă cinci ani disecase numai cadavre, ceva se răcise în el. Să modelezi corpul femeii trebuie să ai în tine acele febre vulcanice capabile să transforme simţurile în forme, arcada de vis a grumazului pierdut în muţenia torsului prelinsă apoi în linia de izvor a şoldurilor... Deodată un ţipăt îl smulge din contemplare. O femeie, trecând pe zebră, se sperie, la un pas de maşina scrâşnind frânele. Şoferul îi trase o înjurătură, o ocoli şi dispăru glonţ. Încremenise. Silviu întinse mâinile şi o trase sus, pe asfaltul trotuarului. I-a mulţumit, după calmantul primit încă înfricoşată şi a dat să plece. Cu o condiţie: după ce vor fi intrat la o prăjitură şi, pe răspunderea lui, la un whisky.

– Am luat bilete pentru o premieră la Nottara, voi fi la tine la ora 17, o.k.?

– Yes, gentleman!

LANŢUL

Simte că nu rămâne nimic pe hârtie din ceea ce îi trecuse adineauri prin cap. Pasajul i-a scăpat printre degete tocmai când prinsese pixul să înceapă să îl aştearnă. Se uită la ceas – ora artificială, forţată, pentru afacerişti şi bancheri şi nicidecum pentru unul ca el – cai verzi pe pereţi... Ce grozavă i se păruse scena. Lender – prins în câteva linii, un tip retras, meditativ, un fel de Socrate pentru partea de sat în care locuieşte, singurul muritor care se ia în gură cu popa Creiţaru şi care, la petreceri „dansează” cu haina de pe el. Îngrijeşte răsadurile de varză şi de roşii cu ziarul într-o mână şi săpăliga în cealaltă şi citeşte tare şi repetat rândurile, acolo unde Voica zice că nu înţelege (tu nu mai auzi?, stă el o clipă, cu ochii mari la ea, mijind pe sub mustăţile groase). S-ar duce o fugă în pivniţă, între butoaie, să şadă turceşte, desculţ (îi place să calce pe treptele reci, troşii lăsaţi mereu sus, pe pragul uşii, cu lacătul şi cheile aruncate în ei), cu cărţile de joc în colacul genunchilor, să se „bată” cu aşii (craii nu-i prezintă încredere), întorcându-i în fel şi chip, doar i-o ieşi pasenţa – o escapadă măcar, cu Zoia, fata preotului... Vorbeşte singur, cu „ei”, îi ceartă şi apoi îi ia cu binişorul şi, când crede că l-au „înţeles”, scoate ţoiul cu „ochii lu’ Dobrin” plin până la buză şi, ca un degustător de meserie, glojgăie lichidul şi înghite puţin câte puţin, cu o mulţumire sfântă.

Voica umblă din toamna trecută înfăşurată într-o broboadă roşie, cu ciucuri mari, pe care, când a văzut-o aşa, ca pe-o rusoaică, a strâns-o tare, la piept, până ce sânii ei a avut senzaţia că îl împung înverşunaţi. Lender n-o mai slăbea; nebunul uitase că, afară, fratele şi vărul lui răzuie porcul anevoie pus jos şi că le promisese ţuică fiartă. Ibricul luase foc, degeaba Voica se căznea să scape din braţele lui; li se lipiseră gurile. Mamă-sa avusese dreptate; sufletul mare cu dragoste se ţine, altminteri zboară, se duce la alta. O cam luase peste picior, dar i-a cerut broboada să acopere masa pe care, dacă nu are somn, scrie şi el câte ceva, Voica încă nu ştie ce... Se jurase – ca la uşa cortului – că, dacă nu i-o dă, o pune peste ea dezbrăcată, să se înfăşoare apoi împreună în ditamai cuvertura...

De undeva răzbate un cuvânt, mai multe, se lasă aşternute pe hârtie adunate în rândurile care se aşează unul sub altul. Pixul se opreşte la o virgulă, aşteaptă până ce expresia căutată i se lasă în voie, o taie şi scrie dedesubt sau deasupra alta, în fine, Lender şi dascălul trec dintr-o casă în alta cu braţele pline cu calendare, e ajunul Bobotezii, cinci zeci de mii bucate. El e epitropul şef, cu el tratează oamenii locurile de veci, în el popa Creiţaru are încredere. Când o să ia şi pentru ei, îl bate mereu la cap Voica, pentru că are pâinea şi cuţitul în mâini!... Nebunul n-o mai slăbeşte, ibricul o să ardă cu totul, chiar a uitat că afară doi oameni lucrează şi pentru el – acuma aproape să se arunce cu ea în pat!...

Ia alt pix. Căldura degetelor înmuiase pasta. Lender şedea la un coniac cu Vrotea, venit la el să facă un material despre mentalitatea călineştenilor în privinţa credinţei în biserică. Ziaristul – un tip deşirat, ştirb şi cam impulsiv la băutură, notase multe şi îl pusese în poarta cimitirului, pentru o poză la reportaj. Ii plăcuse la el că fumează ţigări parfumate (el n-a pus tutun pe limbă niciodată) şi pentru că şi el crede în Dumnezeu, dar că nu se omoară, adică nu este un habotnic. Mă-nchin numai în camera unde dorm, domnu’ Lender, îl lămurise Vrotea scurt, printre fumurile trase adânc (se uita la nările lui, să vadă când iese otrava albăstruie prin ele). Eu nu mă închin ca toată lumea, mai ales la fiecare cruce făcută de popă, în timpul slujbei, şi nici pe stradă, dacă se întâmplă să trec pe lângă un lăcaş religios. De ce, domnu’ Vrotea?, încrucişează Lender braţele, săltându-şi-le spre umeri. Haide că m-ai făcut praf!... Păi, matale ce fel de creştin eşti, nu eşti ca noi, ăştialalţi? Tocmai pentru că sunt ca toţi, nu mă grăbesc să mă închin în văzul lumii, stimate domn! Vrotea afişează o morgă oficială, gravă. Am citit undeva, într-o carte, un fel de dogmă scrisă de un mare teolog, român, fireşte, unde crezi? Într-o călătorie la muntele Athos!...

Acum s-a liniştit, pasajul cam aşa sunase când tocmai se aşezase pe scaun şi scosese pixul din tocul de plastic. Mai adu un rând!, strigă Vrotea la ospătar, albăstrind aerul în jurul lor, cu jetul de fum ieşit din pieptul înalt şi osos. Observase ceva la cunoştinţa de câteva ore întâlnită – cum se îmbrăcase: cămaşă albă, cu mânecă lungă, deasupra o vestă neagră, cu nasturi aurii, bombaţi, pantaloni pană, cu vipuşcă subţire şi bocanci în picioare. Port hainele bunicului meu dinspre mamă, povesteşte Lender, mare general în primul război, pe care mi le-a lăsat cu limbă de moarte. Le îmbrăca răposatul numai de ziua Unirii şi la Zece Mai, vă daţi seama, domnu’ ziarist, ce om a fost... Să ştiţi că m-aţi pus pe gânduri cu chestia cu închinatul... La noi e altfel, că n-am fost până la muntele de care ziceaţi... Istoria auzită aprinde imaginaţia lui Vrotea şi, bucuros că materialul are şanse să apară pe prima pagină, comandă al treilea rând şi îl roagă pe chelner să apese acolo, pe butonul care i-l arată el, să-i fotografieze pe amândoi.

Pixul scrie bine, uşor, liber. Îi e teamă totuşi să nu fugă din nou cuvintele. Lanţul odată întrerupt pierde zalele. Scrie mai repede, din ce în ce mai repede, cum Lender şi Vrotea, prinşi cu vorba, nu văd că afară s-a făcut ziuă.

raftul de sus

Mircea Constantinescu

G.g. Marquez:

Povestea târfelor mele triste

„Veacul de singurătate” e apreciat de către unii drept al doilea mare roman al literaturilor de limbă spaniolă, după capodopera lui Cervantes. E genul de evaluări hazardate. Oricum, dacă nu mai înţelept, „Veacul” e totuşi mai frumos scris. Dealtminteri, frumuseţea scriiturii lui Marquez urcă dintr-un farmec al harului narativ, fapt ce m-a determinat – după lectura tuturor textelor traduse, mai puţin autobigrafia, – să-l consider cel mai inspirat povestitor contemporan. Mă rog, important e că scriitorul columbian îşi numeşte poveştile, generic, romane. Ba chiar îşi permite să postuleze opinii nete despre arta romanescă. Iată una: „În primul paragraf al unui roman, trebuie definit totul: structură, ton, ritm, lungime şi, uneori, chiar şi caracterul vreunui personaj”. Trebuie spus că, deseori, şi-a respectat dezideratul, inclusiv în cartea de faţă, care se deschide astfel: „În anul în care am împlinit nouăzeci de ani, am vrut să-mi dăruiesc o noapte nebună cu o adolescentă fecioară” etc. Fulguraţii surprinse din declaraţii, jurnale, interviuri, comunicate de traducătoarea lui: „Tot ce mă interesează mai mult pe lumea aceasta este procesul de creaţie”... „plăcerea de a scrie, cea mai intimă şi solitară care se poate imagina”... „viciul devastator al scrisului”... „Secretul fericirii este să faci numai ceea ce te pasionează”. De câtva timp, după obţinerea Nobelului, Marquez şi-a permis să trăiască din scris... Probabil că pe glob sunt câteva duzini de autori (unii, numiţi comerciali) care... fac numai ceea ce-i pasionează. Este inutil, aici, a redeschide dezbaterea despre succesul de critică şi cel comercial, despre cartea de ficţiune în calitate de „marfă”, despre strategiile remuneratorii, despre preeminenţa (= blocada) blocurilor lingvistice dominante, despre politicile/politicalele editoriale...

Întrucât sunt multe paragrafe citabile, mă voi mărgini la unele „versete” care nu pierd mult prin izolarea lor într-un serial aparent haotic, căci, mărturisesc, pentru mine e o „sărbătoare continuă” (cum zicea Hemingway) atunci când mă opresc asupra paginilor lui Faulkner, Celine, Marquez...: „singurele Fecioare care au mai rămas pe lume sunteţi voi, cei născuţi în august” – „Florina de Dios Cargamantos, remarcabilă interpretă a lui Mozart, poliglotă şi admiratoare a lui Garibaldi, femeia cea mai frumoasă şi mai talentată din câte au existat vreodată în oraş: mama mea. Cuprinsul casei e încăpător şi luminos, cu ghirlande de stuc şi pardoseală în carouri din mozaic florentin şi cu patru uşi de sticlă ce dau într-un balcon prelung, unde mama se aşeza în serile de martie să cânte arii de dragoste cu verişoarele ei italience” – „sunt un nevolnic fără nici un merit şi fără strălucire, care n-ar fi avut nimic de lăsat moştenire urmaşilor, dacă n-ar fi fost faptele pe care mă pregătesc să le depăn cum voi putea în această poveste a marii mele iubiri” – (N-ar fi lipsit de interes să consemnez unele autoironii simpatice ale personajului-narator): „primul semn de bătrâneţe e când începi să semeni cu tatăl tău. Trebuie să fiu, pesemne, condamnat la tinereţe eternă, mi-a trecut prin cap, fiindcă profilul meu cabalin nu va semăna în veci nici cu cel de vajnic locuitor din Caraibe, cum a fost tata, şi nici cu cel roman imperial al mamei” sau: „m-am apropiat de oglinda chiuvetei. Calul care m-a privit de acolo nu era mort, ci lugubru şi avea o guşă ca un papă, pleoapele umflate, iar coama care fusese odinioară chica mea de muzician era acum rărită” – „Spre deosebire de alte mobile şi de mine însumi, masa mare la care scriu pare a se bucura de o sănătate tot mai bună odată cu trecerea timpului” – „Pe patul de moarte, mama m-a implorat să mă însor de tânăr cu o femeie albă, să facem măcar trei copii, unul neapărat o fată cu numele ei... Am luat aminte la rugămintea ei fierbinte, dar aveam o idee atât de flexibilă despre tinereţe, că niciodată nu mi s-a părut prea târziu”.

„... transcriind apoi la maşină cu un istovitor ciocănit de găină” – „A fost imposibil să rezist. Avea nişte ochi de pisică sălbatică, un trup la fel de provocator şi îmbrăcată şi goală şi nişte plete bogate de aur răvăşit, al căror parfum de femeie mă făcea să plâng de furie, muşcând perna. Ştiam că nicicând n-avea să fie dragoste, dar atracţia satanică pe care o exercita asupra-mi era atât de neîndurătoare, că mă străduiam să mă alin cu toate femeiuştile cu ochi verzi care-mi ieşeau în cale” (= suferinţă pricinuită de o fecioară, Ximena Ortiz, surprinsă nud la vremea siestei, cu care eroul urmează să se căsătorească, dar pe care o refuză... chiar în ziua nunţii, şi pe care o reîntâlneşte o singură dată, peste multe decenii, când va constata, printre altele): „m-am pomenit din senin cu Ximena Ortiz, ca o zeiţă de o sută de ani în scaunul cu rotile. Simpla-i prezenţă mi se impunea ca un păcat mortal.... Totul în fiinţa ei dezminţea zvonul că era cu mintea dusă din pricina eroziunii fără leac a memoriei. Încremenit şi neajutorat în faţa ei, am reuşit să-mi înving pala de foc ce-mi încinsese faţa şi am salutat-o în trecere cu o înclinare a capului, ca la Versailles. Ea zâmbi precum o regină şi mă apucă de mână. Mi-am dat atunci seama că şi întâlnirea aceea era o şansă a destinului şi n-am ratat ocazia spre a-mi scoate din inimă un ghimpe ce mă sâcâia dintotdeauna. Am visat ani de zile momentul acesta, i-am spus. Ea nu păru că înţelege. Nu mai spune! exclamă ea. Şi cine eşti tu? N-am ştiut niciodată dacă uitase cu adevărat sau dacă a fost răzbunarea de pe urmă a vieţii ei” – Un posibil motto: „Oricui mă întreabă îi spun mereu adevărul: târfele nu mi-au lăsat timp să fiu căsătorit. Totuşi, trebuie să recunosc că n-am descoperit această explicaţie până în ziua în care am împlinit nouăzeci de ani” – „Avea la gât două răni vineţii ca nişte buze şi o tăietură pe pântece care nu încetase să sângereze. Încă nu începuse să înţepenească. Mai mult decât rănile, m-a impresionat că avea un prezervativ pus şi se pare că nefolosit pe sexul împuţinat de moarte” – „omul îmbătrâneşte mai repede şi mai urât în fotografii decât în realitate” – „Dar, slavă Domnului, l-am întâlnit la vreme pe chinezul meu. E ca şi cum aş fi măritată cu degetul mic, dar e numai al meu”.

Să ne reamintim împreună cum începe „Dragostea în vremea holerei”: „Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. Doctorul Juvenal Urbino l-a simţit de cum a păşit în casa cufundată în penumbră, unde fusese chemat de urgenţă, să se ocupe de un caz care pentru el încetase de mulţi ani să mai fie urgent. Jeremiah de Saint-Amour, refugiat din Antile, invalid de război, fotograf de copii şi cel mai mărinimos adversar al său la şah, reuşise să se descătuşeze de chinurile amintirilor învăluit în fumul aromitor al cianurii de aur. A găsit cadavrul, acoperit cu o pătură, în patul de campanie unde dormise totdeauna, iar alături, pe un taburet, se afla tăviţa în care fusese pregătită otrava”. Alte informaţii despre fotograf, unul dintre personajele fascinante ale voluminoasei poveşti: „ – După câte am înţeles eu, omul ăsta era un adevărat sfânt. – Mai mult decât atât, spuse doctorul Urbino. Un sfânt ateu. Dar ciudăţeniile astea numai Dumnezeu singur le poate judeca”, sau „Pe birou, lângă un borcan plin cu pipe de marinar, se afla tabla de şah, cu o partidă neterminată... Mai ştia, de asemenea, că juca totdeauna cu piesele albe, or, era limpede că de data aceasta urma să fie învins fără scăpare în doar patru mutări. «Dacă la mijloc ar fi fost o crimă, asta ar fi putut reprezenta o pistă sigură, îşi spuse. Cunosc un singur om în stare să imagineze o ambuscadă de o asemenea perfecţiune». Simţea că n-ar mai fi avut linişte dacă n-ar fi cercetat mai târziu de ce acel soldat neînfricat, obişnuit să se bată până la ultima picătură de sânge, lăsase neterminat cel de pe urmă război al vieţii sale” – Şi unul dintre acele (ne)schimbate ale seringei cu care este continuu repus pe linia de plutire protagonistul poveştii, doctorul Urbino: „La prânz, mânca aproape totdeauna acasă, după care se odihnea zece minute pe terasa dinspre curtea interioară, desluşind ca prin vis cântecele servitoarelor adunate la umbra arborelui mango, strigătele vânzătorilor ambulanţi de pe stradă, vuietul de uleiuri şi motoare din golf, ale căror efluvii fâlfâiau prin casă în zilele toride ca un înger osândit să putrezească de viu. Citea apoi timp de o oră cărţile cele mai recente, îndeosebi romane şi studii istorice, şi îi dădea lecţii de franceză şi de canto papagalului care de câţiva ani buni reprezenta o adevărată atracţie locală.

ReSTITUIRI

Nicolae Scurtu

G. CĂLINESCU ŞI CONTEMPORANII SĂI

Literatura epistolară a lui G. Călinescu, atât cât se cunoaşte până acum, conţine o sumă preţioasă de informaţii şi microportrete despre unii dintre contemporanii săi, pe care i-a stimat, i-a citit şi pe care i-a receptat cu detaşare şi, evident, cu o aleasă înţelegere critică şi estetică. Epistolele cele mai semnificative sunt trimise cărturarului, filologului şi memorialistului Al. Rosetti, unul dintre cei mai apropiaţi şi mai devotaţi prieteni ai lui G. Călinescu. Ceea ce impresionează, încă de la început, e o anume francheţe şi o tulburătoare capacitate portretistică, de o sinceritate, uneori incomodă, care au menirea de a evita orice echivoc şi de a explicita, fără ezitări, aspecte din viaţa literară şi culturală a României interbelice şi postbelice. Mărturiile despre unii dintre apropiaţii săi, prieteni şi colaboratori, sunt întotdeauna clare, lucide şi surprind nota esenţială şi definitorie a omului sau a situaţiilor în care se află într-un anume moment existenţial. Se cuvine să mai precizez că G. Călinescu nu frecventa cafeneaua, cluburile sau alte forme de întrunire ale colegilor săi şi, poate, de aici, o sensibilă notă de mizantropie. O misivă, recent descoperită şi necunoscută până acum, vine să augumenteze profilul uman şi creator al unuia dintre cei mai fecunzi umanişti români.

[Bucureşti], 11 septembrie 1959

Iubite domnule Perpessicius,

Fără îndoială că atunci când mi se va cere avizul voi fi bucuros ca întotdeauna să propun a te avea din nou în mijlocul nostru. Aş fi făcut acest lucru şi neîntrebat, însă tov[arăşul] Malinschi nu e în ţară şi n-am vorbit cu el înainte decât generalităţi, necunoscând dorinţa dumitale.

Totuşi am conferit acasă la mine cu acela care întocmeşte schema, i‑am expus dorinţa de mai sus, ca venind din partea mea, spre a nu-l introduce în ceea ce poate vei fi voind să fie secret, şi i-am spus că postul respectiv rămâne vacant până la noi dispoziţiuni.

Trebuie să ştii, că sosind de la mare, am găsit lucruri foarte neplăcute. Una din colaboratoarele noastre, Cornelia, în care noi puneam atâtea nădejdi, a avut o purtare reprobabilă şi a împrăştiat aceeaşi soartă ca şi Dinu Pillat a cărui purtare duşmănoasă faţă de regimul nostru se explică cel puţin prin antecedentele şi contingenţele sale.

Într-un cuvânt numita a fost coruptă în toate sensurile cele mai regretabile de cel dintâi.

Această întâmplare a alarmat, se înţelege, Academia, schema a fost repusă în discuţie, alţii dintre cei mai serioşi ştiinţificeşte şi mai inteligenţi (femei inclusiv) sunt în primejdia de a fi înlăturaţi şi să dea Dumnezeu să se stabilească buna lor formaţie democratică spre a nu se produce goluri şi a nu recolta cu bunele mele învăţături patriotice, pe care le socoteai poate prea aspre, rezultate atât de lamentabile.

Această întâmplare explică şi prudenţa în ocuparea şi reocuparea posturilor acum vacante.

Sarcina pe care am primit-o să întocmim Istoria literaturii române şi să pregătim sesiunea respectivă trebuie neapărat adusă la îndeplinire.

Am fost din nou întrebat în legătură cu această chestiune. A trebuit să constat că între timp, şi din cauza neglijenţei administrative, nu s-au adunat elementele pregătitoare.

Te rog călduros să faci propuneri de colaboratori, provizorie fireşte, pe autori, înscriind dacă vrei chiar mai mulţi la acelaşi autor ori temă, urmând să alegem împreună pe cel admis din toţi şi care va primi, bineînţeles, să colaboreze.

Trimite aceste propuneri cât mai neîntârziat tov[arăşului] Novicov sau lui Ciuchindel, care este acum secretarul colectivului; Hăulică, bun ca intelectual, dovedindu-se inexpert în aceste împrejurări care cer iniţiativă, vigoare şi promptitudine.

Tovarăşii de la Secţiunea Cult[urală] au primit făgăduiala de a avea în curând o schemă preparatorie de colaboratori. De asta depinde, se-nţelege, şi completarea schemei noastre.

Există încă presupunerea neîntemeiată, psihologiceşte, însă alimentată de fapte întâmplătoare, că tergiversăm.

Te rog să mă crezi că tot ce-ţi spun nu reprezintă o manieră convenţional-oficială de a vorbi, ci adevărul curat, exprimat în limbajul în care mi-a fost comunicat.

Îţi urez o odihnă plăcută, foarte meritată, după munca dumitale migăloasă şi asiduă, şi te rog să mă socoteşti al dumitale afectuos,

G. Călinescu

Unele precizări de istorie literară, culturală şi politică sunt absolut necesare spre a clarifica anumite informaţii din epistola lui G. Călinescu.

Relaţiile şi raporturile lui G. Călinescu, în calitatea sa de director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor, cu cei mai mulţi dintre colaboratorii săi, au fost cordiale şi de o aleasă preţuire.

Din motive, care, pentru moment, ne scapă, istoricul şi criticul literar Perpessicius nu a mai revenit la institutul condus şi coordonat de G. Călinescu.

Incidentul provocat de Cornelia Ştefănescu (n. 1928) şi Dinu Pillat nu are nici o relevanţă întrucât a fost regizat, după metode specifice epocii, de secretarul ştiinţific al acestui institut de cercetări literare şi folclorice, istoricul literar Constantin Ciuchindel (n. 1926 – m. 1996) menţionat în această epistolă.

Vasile Malinschi (n. 1912 – m. 1992), în calitatea sa de prim secretar adjunct al Academiei Române, deşi se afla în excelente relaţii cu G. Călinescu, a tergiversat elaborarea schemei de la Institutul de Istorie Literară şi Folclor şi, astfel, câţiva cercetători eminenţi au rămas fără posturi în acele cumplite vremuri pentru cultura română.

Orice mărturie, scriptică sau iconografică, contribuie la clarificarea şi rescrierea unor momente din biografia lui G. Călinescu.

P.S. Originalul acestei scrisori se află la Biblioteca Academiei Române S 1(2)/MXXXIV.

Portrete

Victor Petrescu

Gheorghe Tomozei

Nume reprezentativ al generaţiei sale, Gheorghe Tomozei (pseudonimul lui Franţa Gheorghe Stăncescu) este un truditor al cuvântului, care încearcă, şi de cele mai multe ori reuşeşte, să dea sensuri noi, maniera în care-şi scrie versurile fiind de o surprinzătoare diversitate.

Copilăria sa este legată de meleagurile dâmboviţene, Târgoviştea influenţându-i determinant unele din creaţiile sale, în special cele de început. Născut la Bucureşti (29 aprilie 1936) poetul, prozatorul, publicistul şi traducătorul Gheorghe Tomozei îşi petrece copilăria şi adolescenţa mai întâi în frumoasa comună de pe Valea Dâmboviţei, Pucheni, unde învaţă primele două clase primare cu învăţătorul Cicerone Nedelceanu, în perioada 1943-1945.

După terminarea războiului devine elev al Şcolii Nr. 2 din Târgovişte (azi, Şcoala „I. Al. Brătescu-Voineşti”) şi al Liceului „Nicolae Bălcescu” (azi, Colegiul Naţional „Ienăchiţă Văcărescu”), de unde va pleca, în 1952, la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, înfiinţată la Bucureşti, în ideea conducătorilor politici de atunci de a edifica o nouă orientare şi structură literaturii.

Îşi face debutul literar încă de pe băncile liceului în revista „Tânărul scriitor”. Este redactor la „Gazeta Literară”, „Luceafărul”. În perioada 1969-1972, redactor şef al revistei „Argeş” din Piteşti, căreia îi va da un prestigiu naţional prin calitatea literaturii promovate, cât şi a colaboratorilor săi. Este şi în conducerea „Amanahului literar”.

Autor prolific, cu peste 30 de volume, sentimental şi patetic, abordează o tematică vastă, fiind caracterizat de mulţi critici ca un artist de atelier, excelând prin precizia şi acurateţea mesajului său. Perioada 1957-1968 este benefică scrisului, apărându-i volumele: „Pasărea albastră” (1957); „Filigram” (1958); „Steaua Polară”(1960); „Lacul codrilor albastru” (1961); „Vârsta sărutului” (1963); „Noapte de echinox” (1964); „Fântâna culorilor” (1964); „Poezii” (1966); „Dacă treci râul Selenei” (1967); „46 poezii de dragoste” (1968); „Altaïr”(1968). Urmează „Suav anapoda” (1969); „Poezii de dragoste” (1970); „Misterul clepsidrei” (1971); „Atlantis” (1971); „Efigii” (1972); „Maşinării romantice” (1973); „La lumina zăpezii” (1974); „Gloria ierbii” (1975); „Poeme patriei” (1977); „Ninive” (1982); „Prea târziu” (1984); „Catalogul corăbiilor” (1984). Scrierile pentru copii: „Miradoniz”, „Copilăria şi tinereţea lui Eminescu” (1970); „Toamnă cu iepuri” (1970); „Carul cu mere” (1974); sau „Moartea unui poet” (1970); volum de amintiri şi mărturisiri despre Nicolae Labiş, bunul său prieten şi coleg la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, întregesc dimensiunea operei. Este de remarcat versificarea „Cronicii lui Stavrinos” (1975), ca şi traducerea deosebită pe care o realizează pentru „Sonetele” lui Shakespeare.

Înscriindu-l în generaţia Nicolae Labiş – Nichita Stănescu, Alexandru Piru îl alătură grupului de „fantezişti şi ironişti” din care mai fac parte, în opinia sa şi Romulus Vulpescu, Florin Mugur, Mircea Micu, Corneliu Sturzu, Grigore Arbore.

În poezia sa sunt ecouri ale copilăriei în vechea Cetate de Scaun a Basarabilor: „Mă depărtez de tine Târgovişte cu-ncetul, / cuvintele de-adio îmi sună în urechi / de parcă le rosteşte, reînviind, poetul, / sub bolţile tăcerii din ţintirimul vechi…”. Va dedica un volum „Târgovişte” (1970) care „a rămas parte a fiinţei mele, o dragoste şi un dor. E oraşul în care mi s-au cristalizat ambiţiile, oraşul în care mi-am început o instrucţie intelectuală ce nu se va sfârşi niciodată, oraş care m-a protejat în momentele grele ale vieţii şi căruia i-am rămas dator”. Despre acest volum mărturisea: „Cartea despre Târgovişte a fost scrisă dintr-un puternic impuls sentimental. A fost prima, dedicată după război, magnificului oraş al adolescenţei mele. Am scris-o greu, fiindcă pe atunci nu apăruseră lucrări ştiinţifice «la zi» şi documentaţia se limita la puţine titluri. Apărută într-un tiraj uriaş, «Târgoviştea» mea s-a bucurat de succes, s-a epuizat rapid şi a furnizat unor critici posibilitatea de a mă onora, onorând memoria eternei capitale româneşti, cetatea nemuritoare a gloriilor militare dar şi a cernelii tipograficeşti”.

De altfel, evocarea trecutului în ceea ce a avut el măreţ dar şi tragic este o constantă a liricii sale. Despre daci, susţine că „n-am să ştiu nimic, niciodată…”, deşi aceştia sunt „vii, în bărbaţii care vă urmează” înălţând „un pod între pământul nostru şi pământ / cu o veşnicie mai trainic decât podul / bătrânului Apollodor din Damasc”. Ca şi pentru mulţi eroi ai neamului, susţine că „Nu e nevoie să le mişcăm lespezile. / Sub ele există mărturia de nimic dezminţită / a apartenenţei noastre la acest pământ, / cu istoria lui, cu liniştile şi furtunile lui. / Aici ne e vatra! / Aici darul nostru de desăvârşire”.

Preocupat de forma versurilor sale, „în faţa cuvintelor” în care „nu există cuvinte regi şi cuvinte sclavi”, îşi scoate „căciula cu cap cu tot”, „le sărută încheieturile”, fiind „iluminat de fericire”. Ele sunt asemănate cu nişte corăbii ce: „transport de sânge, / secretă încărcătură de fum, / nervuri de sânge, / rugină lesne de asemit cu aurul, / versurile mele”. Rezumându-şi existenţa consideră că a avut „al meu dor un pogon de cer / … şi sub atâta spaţiu mi-am văzut de ale mele - / straturile de legume şi cubul de cărţi”. Acesta i-a dat şansa să-şi arate „cinstit ficţiunile / cu uneltele de faianţă dogită, am aşezat / asupra lor ploaia şi pentru o singură garoafă / am pornit roţile uriaşelor mele mori de vânt”. Nimic mai frumos, concentrat în cuvinte! Într-un decor în care „Ninge peste limba română, / peste plumbul cu floare al vechilor litere / din tipografiile abandonate” unde „ning oasele lui Mihai Eminescu / ninge lent, dumicat…” poetul vede cum „Moartea taie trupurile poeţilor / ca pe păpuşi de zăpadă, / şi le sapă lor, cu cuţite de laser, / morminte / mărunte cu metrul antic / şi ei rămân, nălucire…”.

Poezia, având ca model o perioadă pe Ion Pillat, se bazează uneori pe tehnica absurdului, evoluând spre o poezie de tip ludic, cu notaţii în manieră parnasiană dar şi impresionistă, pendantă chiar în căutarea formelor de expresie, cultivând oda, imnul, madrigalul, poemul într-un vers. Conştientiza că artistul trebuie să fie „slugă la cuvinte” în faţa cărora „îngenunchez” deoarece „ele nu mă iartă, / tot nu mă iartă”. Îi este „frică de cuvinte”, de „tot ce se umple cu ele, / şi de tot ce se goleşte de ele, / pentru că mi-e frică de mine”.

Autocaracterizându-se, vede poetul ca o fire „imposibilă”, „imprevizibilă”, fiind viaţa lui „statuie sub coaja unei statui. / Şi totuşi, fără netrebnicia lui nimic n-are rost / şi nici măcar nu e unic. El a mai fost”.

Versurile dedicate copiilor, pline de umor, dezvăluie o altă latură a sufletului său: „Mă iau la-ntrecere cu mânzul, / el mă urmează şi, tiptil, / se trece timpul, pierdem prânzul / şi nu ştiu cine-i mai copil”.

Gheorghe Tomozei este văzut de Nichita Stănescu, bunul său prieten, ca ocupând un rol singular în cadrul generaţiei sale, cu o activitate extrem de laborioasă, cu un timbru profund original: „Într-adevăr, cred că nimeni ca el nu poate creea atmosferă, cu o economie de mijloace mai mare; şi nu e vorba de un sprijin în efectul lingvistic (în cazul acestei poezii, strict uzual), ci de unul în ordonarea obiectelor, prin evocare, investite cu sentiment”.

În acest an Tom, cum îl alintau prietenii, ar fi împlinit 70 de ani, dacă nu intra în nefiinţă, la 29 martie 1997. Consider că se impune, pentru frumuseţea sa, în contextul generaţiei din care cu cinste a făcut parte, o abordare exhaustivă, temeinică a operei sale, pentru a reda generaţiilor prezente şi viitoare farmecul şi generozitatea demersului său poetic.

Geocivilizaţie românească

George Coandă

EMINESCU, ISTORICUL NAŢIONAL (4)

Chestiunea Basarabiei

Pentru moldo-bucovineanul Eminescu, soarta jumătăţii estice a Moldovei, dintre Prut, Nistru, Dunărea maritimă şi Marea Neagră, nu putea să-i fie indiferentă. Şi nu putea cu atât mai mult cu cât naţionalismul său era unul izvorât din cunoaşterea profundă a istoriei românilor şi din dragostea sa cinstită faţă de această istorie. Dam mai ales din sentimentul său de fiu al acestei ţări româneşti (Moldova) pentru care a nutit cât a trăit un adevărat cult şi pe care a deplâns-o pentru mutilarea din 1812. Şi această mutilare i-a prilejuit câteva analize şi luări de atitudine corecte, şi profund revelatoare.

Astfel, în amplul expozeu „Basarabia” („Timpul”, nr. 3, 4, 7, 10, 14 martie 1878), prilejuit de pretenţiile Sankt-Petersburg-ului asupra părţii de sud a jumătăţii de Moldovă răpită printr-un târg nefast, făcut de Înalta Poartă cu Imperiul ţarist la 1812, parte („triunghiul basarab”/Buceagul: judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail) retrocedată principatului Moldovei după Războiul Crimeii (1853-1856) prin Congresul de pace de la Paris (1856), Imperiul ţarist fiind învins, pretenţii, deci, pe care urma să le supună atenţiei Congresului de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878), de astă dată Rusia fiind învingătoare în conflictul militar cu Turcia din anii 1877-1878, România, implicată în acest conflict dobândindu-şi independenţa pe fronturile de la Plevna, Rahova şi Vidin, Eminescu întreprinde un extrem de pertinent studiu de caz. Iar documentarea este impresionantă şi la obiect.

Studiul este structurat pe şase capitole în care Eminescu demonstrează punctual istoric „Chestiunea Basarabiei”. În primul rând precizează că „A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Numele Basarab şi Basarabia exista cu mult înainte vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”. Şi, ad rem, aduce câteva irefutabile argumente:

„Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială (...). În acea vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contemporane: Basarabia. Una din acele posesiuni a fost şi acest lambeau de terre (sudul Basarabiei – n.n.).”

Şi continuă:

„Tot în acea vreme a înfloririi voievozilor basarabi şi a ţării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cincisprezecelea cavalerul Guillebert de Lannoy se întâlneşte cu Alexandru cel Bun, merge la Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc şi găseşte aici un oraş stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc şi populat cu genovezi, moldoveni şi armuri (...) După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae occupantis, a Basarabilor”.

Apoi, Eminescu, după o derulare de momente ce au avut loc în spaţiul de timp cuprins între secolele XV şi XVIII, ilustrate de acţiuni voievodale politice, economice şi militare, argumentate de documente de epocă (acte de domnie, rapoarte diplomatice străine, mărturii de cronici otomane – a lui Fazel-Ullah-Rasid, poloneze – „Annales Polonorum vetustiores”, româneşti – Miron Costin, înscrisul lui Iorest, episcop de Huşi), tratează momentul critic, cel al târgului oneros teritorial din 1812.

Războiul ruso-otoman, declanşat în 1805 de către Sankt-Petersburg, care acuzase Înalta Poartă de încălcarea hatiderifului sultanal din 1802, prin care se acordaseră Ţărilor Române unele privilegii – Rusia, în realitate, dorind ocuparea acestor ţări pentru a le trece în „sfera sa de influenţă” şi a înfăptui, astfel, dezideratul Ecaterinei a II-a cea Mare de „unirea Principatelor sub un rege care să fie Stanislaus August Poniatowski”, spune Eminescu, creându-se „o Românie unită care să ajungă de la Nistru până la Carpaţi” – se sfârşeşte într-un sens nedorit de împăratul Alexanbru I, aproape cu o înfrângere. „Napoleon I stătea gata să treacă peste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pământul până atunci” şi, în consecinţă, cei 53000 de oameni, care alcătuiau armata de ocupaţie din Moldova de sub comanda generalissimului Kutuzov, „îi trebuiau (Rusiei – n.n.) ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon. Ca atare, Alexandru I este obligat să încheie pacea de la Bucureşti din 12 mai 1812, pace soldată cu o trădare a intereselor Înaltei Porţi din partea dragomanului grec Dimitrie Moruzi, care-l însoţea la tratative pe ministrul de externe otoman, Galib Efendi, visul său fiind acela de a ajunge domn într-unul din principatele dunărene. Eminescu, pentru a fi cât mai convingător, apelează la un „martor ocular”, consulul general al Angliei la Bucureşti, W. Wilkinson, care în cartea sa memorialistică „Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei” descrie cu amănunţime momentul trădării – cedarea către Rusia a teritoriului Moldovei dintre Prut şi Nistru, un prim pas făcut de Sankt-Petersburg spre realizarea dezideratului geopolitic al Ecaterinei a II-a, dar neîmplinit niciodată în întregime –, dragomanul fiind, la rândul său, trădat de Galib Efendi – vinovat şi el de pierderea Basarabiei în calitatea sa de ministru de externe –, fiind, din ordinul sultanului, descăpăţânat Eminescu, după ce realizează acest studiu de caz, se reîntoarce la „problema zilei” – cazul predării Basarabiei de Sud – Rusia cu binecuvântarea Congresului de la Berlin – şi cu abilitate o extrapolează la întregul teritoriu răşluit în 1812:

„Toate elementele morale în această afacere sunt de partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea Turciei de a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele (Basarabia de Sud – n.n.), garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia roso-română (Bucureşti, 4/16 aprilie 1877 – n.n.), ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momentele grele (războiul împotriva Imperiului Otoman – n.n.), toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.

Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc”.

Şi, cu evidentă amară insatisfacţie, Eminescu conclude, în privinţa drepturilor şi naturale, şi istorice ale României, că „puţinii lucrători pe ogorul istoriei naţionale îi oferă azi mijloace de a se apăra”.

Din păcate, amara insatisfacţie a istoricului Eminescu – referindu-ne la Basarabia – este valabilă şi astăzi.

CLIO

Mihai Gabriel Popescu

O lĂmurire: TĂtĂrani – TĂtĂrĂi,

douĂ localitĂŢi distincte

Aşezarea Tătărani din judeţul Dâmboviţa este situată în nord-vestul judeţului, străbătută de valea Dâmboviţei, la o depărtare de 24 km de oraşul Târgovişte, udată de apele râului Dâmboviţa.

Toponimia, hidronimia, onomastica păstrează urme ale populaţiei tătărăşti care a trecut pe aici ca: Dealul Tătarului, Râul Tătarului, Tătaru Ion, Tătărani etc. Localitatea ce poartă acest nume este atestată documentar la anul 1634. Administraţia este în centrul comunei cu acelaşi nume – Tătărani, în componenţa căreia intră satele: Căprioru, ce apare în documentele istorice în anul 1576, iar în cele economice în anul 1543; Gheboieni (1641); Priboiul (1793).

Unii locuitori ai satului, fac confuzie cu localitatea Tătărăi ce apare în documente în anul 1469, crezând că toponimul Tătărani este urmaşul aceluia de Tătărăi, de aici şi revendicarea datei de atestare a vechimii satului considerată a fi aceea de la 1469, august 25, când Radu cel Frumos (1462-1475) întăreşte jupanului (mare boier), dregător, spătar Mihail din Ruşi (Băleni n.n.) satele Ruşi, Muşateşti, Hileşti, Racoviţă, Tătărăi, Greci ş.a. Distinsul istoric Dinu C. Giurescu precizează că domeniile boiereşti, unele nu erau unitare dând exemplu pe cel al spătarului Mihail din Ruşi (Băleni) şi al fiului său Stan arătând că: „ei stăpânesc, la 1469 Ruşii (Băleni n.n.) la 6-8 km de Târgovişte; Racoviţă cam la 7 km de precedentul; Sturzeni la cca 25 km de Târgovişte spre NV şi deci la 31-33 km de Ruşi; urmează Muşateşti la aproximativ 18 km SE de Ploieşti şi 66 km de Ruşi de unde se trăgea jupanul Mihail. Urmau, undeva spre Mizil, deci spre răsărit de Muşateşti satul Tătărăi şi siliştea Amza”... De aici concluzia că satul Tătărăi, despre care unii fac marea confuzie, că ar fi înaintaşul Tătăranilor se află în judeţul Prahova, şi nu în judeţul Dâmboviţa. Mai mult, în anul 1745, iunie 25, locuitorii Coman, Tudor şi Mircea din Tătărani-Dâmboviţa sunt judecaţi că nu au dat dijmă mănăstirii proprietară a unei părţi din moşia Tătăranilor.

În anul 1791, mai 7, locuitorii satului Tătărăi (Prahova) dau zapis şătrarului Dumitru Polizu: „că în momentul în care va pleca armata austriacă din sat ei se mută pe moşia sa”.

Confuzia a mai apărut şi datorită faptului că în documentul din anul 1469 apar şi la localităţile dâmboviţene Racoviţă şi Sturzeni (toponim păstrat şi astăzi în vecinătatea satului Tătărani) alături de cel de Tătărăi. În harta rusă din anul 1835 apare satul Tătărani din judeţul Dâmboviţa cu 91 de gospodării iar satul Tătărăi e înregistrat cu 122 de locuitori.

De remarcat că aşezări cu denumiri asemănătoare se găsesc şi astăzi. Totuşi confuzia între toponimele Tătărani şi Tătărăi trebuie eliminată. Lucrări monografice de prestigiu apărute recent susţin atestarea documentară indicată a localităţii Tătărani-Dâmboviţa şi pe cea a localităţii Tătărăi din judeţul Prahova precizând individualizarea lor.

revista revistelor

Obiectivitate necesară

Un critic echilibrat se dovedeşte a fi, în mai toate împrejurările, Paul Cernat, reuşind să depăşească în chip fericit partizanatele generaţioniste, care subminează demersul altor tineri comentatori. Luând, bunăoară (v. OBSERVATOR CULTURAL, 82/ 21/27 sept. 2006), în discuţie volumele de versuri publicate de Elena Vlădăreanu („Europa, Zece cântece funerare”), şi Dan Sociu („Cântece excesive”), apărute la Editura Cartea Românească în 2005, comentatorul face câteva pertinente (şi, nu mai puţin, acide) observaţii asupra suficienţei intelectual-vizionare a tinerei noastre poezii, răzvrătită împotriva înaintaşilor săi, şi mai ales împortriva optzecismului (dar şi împotriva bibliotecilor): „Majoritatea grupărilor postdecembriste care şi-au facut un titlu de glorie din contestarea optzecismului au aceeaşi bête noire: poezia lui Mircea Cărtărescu. […] Ceea ce pare să-i fi deranjat cel mai rău pe contestatari este, mă tem, frumuseţea vizionară, enciclopedismul estetic cu deschidere metafizică, farmecul, tandreţea şi cordialitatea poeziei lui Cărtărescu. Nimic bătăios, nimic protestatar, nimic naturalist... Poezia cărtăresciana a ajuns sa fie privită astfel ca un val sclipitor aruncat peste mizeria hâda a lumii, peste realitatea crudă şi peste adevărurile dureroase ale vieţii oamenilor de rând: fără atitudine etică, fără încrâncenare viscerală, fără nerv contestatar, doar cu farmec frivol şi, bineînteles, narcisist. Muzică disco, balade soft. O «texistenţ㻓 prea «livrescă», o poezie prea de «bibliotecă»... Or, se ştie: astăzi tinerii fug de biblioteci ca dracul de tămâie, că doar nu de-aici «iese banul». * Dar ce ne oferă noua poezie? se întreabă criticul. * “Cum ce? «Realitatea» fără fard: furia, mizeria, vulgaritatea şi grosolănia existenţială a tinerilor debusolaţi, dezamăgiţi, fără speranţă şi viitor din România tranziţiei. Vomă psihică, alienare «deprimistă» şi visceralitate ca protest, refugiu în sex, alcool, violenţă şi droguri, angajare biografică şi socială. Traume, deliruri, viziuni apocaliptice de coşmar psihedelic, deriziune integrală şi deziluzionare radicală. Întoarceri ale refulatului, revolte oedipiene, plebeizare si vulgarizare ostentativă. Atitudine directă, pragmatică, antisentimentală, uneori brutal-epileptoidă, cel mai adesea şleampătă sau cinică, fără fiţe intelectualiste. Poezie agresivă, cu infiltraţii anarhice de beat si hip hop. Neoexpresionism şi hiperrealism, Ginsberg, Frank O’Hara, Bukowsky... Bine-bine, dar aceasta nu e decât o radicalizare plebee a «americanizării» poeziei, începută mai de multişor. Nu văd, apoi, de ce poezia zisă «livresc-manieristă» ar fi mai leneşă decât cea «visceral-mizerabilistă» (…). Mai ales că aceasta din urmă a ajuns să fie produsă în serie, la concurenţă neloială cu cronica neagră a ziarelor sau cu «Ştirile de la ora 5»... Iar când un produs devine inflaţionar, preţul îi scade vertiginos. * Nu încetez să mă mir văzând cum unii colegi (…) umflă cu pompa estetică acest «fenomen» imatur”. * Sunt, toate cele de mai sus, observaţii serioase şi responsabile la care subscriem.

LECTOR

LITERE

Revistă lunară de cultură

a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni

Redacţia:

Tudor Cristea (Director) • Mihai Stan (Redactor-şef) • Ion Anghel (Secretar de redacţie) • Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu, Nicolae Neagu, Mircea Constantinescu, Henri Zalis, Florentin Popescu (Seniori editori) • Daniela-Olguţa Iordache, Dumitru Ungureanu, Margareta Bineaţă, Victor Petrescu, Mihai Gabriel Popescu, George Coandă, Christian Crăciun, Nicolae Scurtu, Iulian Filip – subredacţia Chişinău (Redactori colaboratori) • Andrei-Luchian Georgescu (Tehnoredactor) • Coralia Bidirean (culegere computerizată) • Iulian Filip (grafică)

REVISTA LITERE APARE PRIN CONTRIBUŢIA FINANCIARĂ

A CENTRULUI PENTRU CULTURĂ TRADIŢIONALĂ

CU SPRIJINUL CONSILIULUI JUDEŢEAN DÂMBOVIŢA

Revista se distribuie:

· în Bucureşti, la librăria ORFEU a Muzeului Literaturii

· în Târgovişte, la librăriile Gaudeamus şi Pandora-M.

Abonamentele se fac prin poştă la redacţia Târgovişte

şi la librăria Gaudeamus a Editurii Bibliotheca.

Redacţia Târgovişte - Editura Bibliotheca, str. Nicolae Radian,

bl. KB2/3, 130062, tel/fax 0245.212241, 0744.157778

e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro

Redacţia Găeşti - str. 13 Decembrie, bl. 30/C/6, 135200, Dâmboviţa, telefon 0245.713234, 0722.686856, e-mail: cristeador@yahoo.com