Anul V, Nr. 6 (51) – iunie 2004

În aceste condiţii, ce i-ar îndemna (în afară – totuşi! – de caraghioasa, demodata lor conştiinţă) pe profesori să intre la ore şi să-şi facă datoria cu sârg?

Tudor Cristea

(M.C.)

(C. R.)

(V.P.)

19.VI.1977 – S-a născut Radu Maniţiu

21.VI.1961 – S-a născut Anişoara Tolea-Burlea

22.VI.1912 – A murit I.L. Caragiale (n. 1852)

23.VI.1924 – A murit George Caïr (n. 1876)

Revista poate fi citită şi on-line pe pagina de web

a Editurii Bibliotheca din Târgovişte la adresa

Vocaţie, program, destin iată ceea ce se poate deprinde în legătură cu orice scriitor dar cel mai sigur... la urmă.

„Sunt tare curios să ştiu ce se adună pe banda casetei-jurnal, succesoare a însemnărilor tale zilnice de odinioară, pe care o pregăteşti ca dar prietenului Ludovic Ionescu, de la Baden-Baden, coleg de clasă la «Ienăchiţă Văcărescu» în primii patru ani de liceu, participant – o vreme, prin l946-1947 – la şedinţele voastre de cenaclu, devenit mai târziu un ilustru chirurg în Bucureşti şi apoi în Germania. Acum pensionar, Ludovic citeşte pe înfundate, cu o pasiune tinerească la cei peste 75 de ani ai săi, sute de cărţi de istorie, întâietate dându-le celor privind istoria noastră, îndeosebi a Bucureştilor, a Târgoviştei. Iubeşte Târgoviştea ca un amant romantic, vizitele lui în ţară nu ocolesc oraşul, aş spune că «mai al lui decât al nostru», dacă îi descifrezi pe chip, în ochii umbriţi de amintiri, undele nostalgiei. Dragul de Ludovic se încarcă timp de două săptămâni bucureştene cu mulţime de informaţii încă necunoscute despre trecutul Ţării, umple două geamantane cu cărţi şi albume, după care ia drumul înapoi al Dunării până în preajma obârşiilor ei din Pădurea Neagră, unde se lasă pradă cititului aplicat. Presupun că ne-a întrecut de mult în ştiinţa istoriei recente şi că înţelege mai bine decât noi ce ni s-a întâmplat timp de decenii.

Dacă nu-ţi face supărare şi nu ai motive să păstrezi în propria arhivă caseta întâmplărilor şi gândurilor tale alcătuind obiectul ce urmează să devină cadou (e bună ideea), fii amabil şi transmite-mi o copie a casetei pentru Ludovic, tehnica reproducerii ştiu că e treabă uşoară. Stamparea şi multiplicarea? Iată cum, pe lângă că omologăm un procedeu literar modern, în vasta încurcătură de maţe din care cititul pierde tot mai mult teren, facem o economie de văz, iar în cazuri ca păstrarea legăturilor de prietenie, primim o dată cu ideile şi veştile expeditorului, chiar vocea lui – cu vibraţiile şi accentele cele atât de pline de fior, de expresivitate... Urări de bună (re)auzire, Sandu Anastasescu.”

La început, după lectura scrisorii, m-am mustrat că i-am împărtăşit lui Sandu Anastasescu intenţia alcătuirii casetei-cadou; vroiam să nu se afle ce fel de operă am de gând să compun, înainte de a reasculta o parte din casetele numite Nocturne, îngrămădire de note (eu le zic noduri) care, foarte disparate, cele mai multe fără de nici o legătură unele cu altele, m-au locuit timp de o săptămână sau numai o singură zi, acestea din urmă teribil, înspăimântător de străine (şi stranii) de principalele mele preocupări ale momentului. În consecinţă, am refuzat invitaţia. Mai apoi, când din balotul spuselor fugare, al instantaneelor au început să se contureze idei sau imagini semănând cu centura unui discurs (cu alte cuvinte permiţând vederii să coboare sub suprafaţa înşelătoare în adâncul cauzal al dictărilor la ore diferite, diferite fiind şi temperaturile înregistrărilor), m-am mai răzgândit, pentru că am descoperit şi am trăit bucuria întregului: schijele împrăştiate, aparent deşeuri, dacă nu chiar vorbe fără de sens, efemeride, s-au zidit în coerente solide, interesante texte literare, de dimensiunile schiţei, nuvelei, producând – datorită compoziţiei de bazar – efecte narative neaşteptate, de o varietate coloristică, lexicală şi fiabilitate dramatică surprinzătoare, iluzie a veridicităţii.

M-am grăbit să termin caseta ultimelor Nocturne, mi-am impus să nu intervin în suita înregistrărilor, atunci când am reţinut pe bandă citate din autori ce, părea, nu-şi prenotaseră locurile, să le îngădui buzna cu gândul respectuos că ştiu ele mai bine decât mine raţiunea apariţiei în învălmăşală, m-am abţinut de la explicaţii privind circumstanţele însemnărilor obscure, presupunând că mai toate adăpostesc, în clinurile şi emblemele lor, idei, situaţii, nelinişti, tensiuni şi conflicte adevărate. Fiindcă, pescuitorul de taine şi cifruri încă pe cale de desluşire nu înţelege (voluptuoasă, starea de nedumerire!) situaţiunea dinaintea separării binelui de rău, viabilului de spulberabil.

De minune cum se strecoară în explicaţiile noastre, lăsate cu bună credinţă pe foaia albă, balonatele decrete şi sentenţe ale studintelui Rică Venturiano! (Vezi mai sus, vezi şi mai încolo, unde bate vorba. Ei, bravos! că bine mai vorbeşte...) Veridicitatea pieselor colecţiei se întemeiază în bună măsură pe caracterul improvizat, nu lipsit de umflături, ciobiri, omisiuni, improprietăţi al destructuratului discurs. Ispita de a nu da formă lumii nedesăvârşitului (v. dicteul automat ca metodă, produsele lui ca invenţii, poezia – în cazul nostru proza artistică – oferă un imens câmp roditor ce se dispensează de îngrăşăminte culturale, ca să ne furnizeze, câte nu-ţi imaginezi, toate substanţele nutritive ale gustului, ale spiritului.

Dacă un artist nu îşi reprezintă în visele lui incompletul, nedesăvârşitul, improvizaţia, stridenţa, asonantele, asimetriile, ţipătul alterat, şi dacă reprezentările lui nu scapă „strâmbe” printre elementele ce prin inerţie se structurează, n-are decât să se teamă: multe opere promiţătoare eşuează în strâmtorile perfecţiunii, acolo unde stâncile ascunse în undele limpezi precum oglinda abia aşteaptă să muşte şi să sfarme sinceritatea, prospeţimea, naturalul, pântecele corabiei purtătoare de deşeuri. Veni-va vremea ca şi aceste deşeuri suculente să fie reciclate.

Mereu mai ispitit de fantasmele promiţând prin abundenţa şi diversitatea lor ieşiri neştiute în largul combinaţiilor poetice, am lăsat banda casetofonului să lunece pe bobinele subtil foşnitoare şi am transcris strâns, fără pauze, aşchiile bogăţiilor bănuite. Adunate şi încadrate tablou în rama unui text de ascultat ca un poem, m-am aflat în cele din urmă dispus să-i ofer lui Sandu Anastasescu copia magnetică „lesne preparată”, „opera sonoră a clipelor mele de singurătate, clipe atât de bântuite de duhurile tratatelor de stilistică”.

„Înapoindu-mă în cursul după-amiezii acasă, m-am întins pe o canapea tare, aşteptând somnul dorit. Dar somnul nu veni şi simţii numai cum alunec într-o somnolenţă în timpul căreia mi se păru că mă cufund într-un repede curent de apă. Murmurul acestei ape luă curând un caracter muzical: era acordul în Mi bemol major răsunând şi plutind în arpegii neîntrerupte. Mai târziu aceste arpegii se schimbară în figuri mai accelerate, dar acordul în Mi bemol major nu se modifică şi persistenţa lui părea că dă o semnificaţie profundă elementului lichid în care mă cufundasem. Deodată, avui sensaţia că undele mă acoperă în cascadă şi, înspăimântat, mă trezii. Îmi dădui seama că îmi apăruse motivul Preludiului din «Aurul Rinului», aşa cum îl purtam în mine, fără să fi izbutit a-i da până atunci o formă.”

Nu mi-a fost greu să-mi dau seama imediat că declaraţia acoperind sfertul imprimării aparţine lui Richard Wagner, extrasă din Estetica lui Tudor Vianu, îndată după ce, în vacanţa de Crăciun 1945, am cumpărat la Târgovişte, jinduita carte, „transcrisă” recent cu voce gravă şi înfiorată prin microfonul walkmanului meu de la căpătâi. Întâmplare fericită: pasajul subliniat cu şase decenii în urmă şi regăsit într-o noapte de insomnie apare superb vertical dintre notele mele răzleţe, nocturne şi ele, asemenea unui stâlp vărgat de pe un cheu veneţian, de care urmează să se lege acostând corabia mea cu deşeuri.

ABSOLVENT, în 1988, al Facultăţii de Fizică-Mecanică din Galaţi, oraş în care s-a şi născut, angajat la Şantierul Naval şi la Fabrica de Plase Pescăreşti, profesor de gimnaziu, inginer în Bucureşti în 1989, iar după 1990 redactor la Expres, Flagrant, Capital, Playboy, Evenimentul zilei, Mihail Gălăţanu (n. 1963) şi-a făcut intrarea în literatură sub girul criticului Alex. Ştefănescu, care i-a prezentat pe 13 decembrie 1983 (data morţii lui Nichita Stănescu, poet pe care probabil de aceea îl mai pastişează din când în când, voit sau involuntar) un grupaj de versuri în SLAST, prefaţându-i apoi placheta intitulată „Ştiri despre mine” (Ed. Litera, 1987) şi comentându-l elogios în chip repetat de-a lungul anilor. De la bun început autorul a mizat pe cantitate, scriind cu entuziasm mii de poeme (dar şi proză), încredinţat, pesemne, că din toate se va alege ceva memorabil. Aş putea să spun (dar n-o fac) că abundenţa aceasta e un semn al condiţiei sale de autodidact. Mă limitez la a observa că nu e singurul care produce pe bandă rulantă şi nici singurul care, acum, că s-a dat drumul la publicat oricât şi oricum, tipăreşte cam tot ce a scris, lăsându-ne pe noi, cititori şi/sau critici să selectăm în locul lui. Ceea ce voi şi face, nu înainte de a observa că autorul a tipărit după 1993 (anul în care i-a apărut al doilea volum de versuri) zece cărţi de poezie, un roman şi un volum de nuvele. Anul şi găvanul, cum zice poporul, referindu-se însă la alt soi de producere. Au atras atenţia şi chiar au intrigat plachetele „Poetus captivus” (1999), „Memorialul plăcerii”, „O noapte cu Patria” (2000) şi „România cu prostii” (2001), de un nonconformism afişat.

LA CEL DE-AL unsprezecelea volum de versuri, „Mormântul meu se sapă singur”, Mihail Gălăţanu consideră că trebuie să treacă la temele grave. Este, probabil, vorba mai curând de o strategie decât de o determinare existenţială. Unde nu se dezminte poetul, e în lipsa de discernământ liric, cartea cuprinzând în cea mai mare parte a ei fie banalităţi, fie excese care vor să epateze cu orice preţ. O banalitate emfatică este textul-moto, pe care poetul îl va fi învestind cu cine ştie ce sensuri, dar care nu are, la urma urmei, nici unul: „Ţin în mână o cheie. Nu ştiu ce-i cu ea. Nu-mi aduc aminte de unde ar putea fi. O încerc peste tot. Sigur, ar putea fi de la serviciu. De la slujbă, vreau să zic. De acolo de unde lucrez. De la unul din dulapurile care adăpostesc documente. Burduşite de documente. Dar nu seamănă cu o cheie de la serviciu. Atunci mă gândesc c-ar putea fi de acasă. De la şifonier. De la scrinul cu scrisori mai vechi, care încep toate cu «dragă». Şi unde mai ţin nişte poze în care vreau să mă uit doar eu. Sau poate de la noptiera în care ţin banii. Banii. Acolo sînt banii. Dar de ce aş purta cu mine cheia de la un loc unde sînt numai bani şi atât? Poate că e o cheie de la vreo cutie poştală. Poate am rezervat, în gară, un compartiment, la bagaje de mână”. O (anti)metafizică a nimicului fără nici un haz. Şi fără nici un fel de legătură cu restul. Cu lestul, era să zic! Ce-ar putea interesa aici? Poate ce reprezintă pozele alea în care vrea să se uite doar autorul! Nu?

Întoarcem pagina şi dăm peste secţiunea macabră. Primul poem se intitulează „Mortul în viaţă”, pleacă de la premisa arhicunoscută că toţi suntem muritori, că putem dispărea în fiecare clipă, că moartea e cineva din familie la care nu suntem atenţi, dar transpune toate astea în banalităţi enorme care se vor, probabil, profunde (pentru că, altfel, de ce ne-ar mai vorbi autorul?): „Eu, unul, trag să mor de când m-am născut./ Aşa trece viaţa mai repede./ N-am găsit altceva mai bun de făcut. [...] Degeaba aruncaţi cu pietre în mine,/ Ca într-o pasăre de noapte./ Orice profeţie se împlineşte./ Orice voce în noapte./ Orice tânguire./ Orice gârâit.// Fiecare zgomot e o premoniţie./ Fiecare lătrat. Hihăit. Buhuhuit./ Sînt un mare alergător,/ alerg de când m-am născut”. În finalul textului, o dă pe cinism şi pe proză: „Cineva din familia dumneavoastră în fiecare clipă stă gata să moară. Mulţumesc, la fel se întâmplă şi în familia mea. [...] Ne pregătim să chemăm salvarea. Ambulanţa. Dricul. Dar salvarea nu vine. Ambulanţa întârzie. Numai dricul este punctual. Al dracului de punctual. Acolo au pus un om de nădejde. De-al nostru. Care ştie ce-i viaţa. Pentru că ştie ce-i moartea. Care, de la o vreme, trage să moară şi el. Mai trage o vodcă. O bere. Un basamac”. Sunt de făcut aici trei observaţii. Mai întâi că eventualul cititor nu pierde nimic în urma utilizării croşetelor. Ba dimpotrivă. Apoi că, deşi debitează inepţii, poetul e foarte scrupulos cu punctuaţia, ceea ce poate fi un semn bun, dar şi un posibil semnal că putem chema ambulanţa de care vorbeşte. Şi, în sfârşit, că se pricepe şi la băuturi mai proletare, cum ar fi basamacul.

Trecând peste textul următor, care se cheamă nici mai mult nici mai puţin decât „Tinctura de echimoze”, ajungem la momentul unde suntem epataţi de cultura poetului, care ne trimite fără nici un rost la titlul unui poem al lui Paul Valéry (dar nu la poem şi nicidecum la Valéry), jucându-se, în acelaşi timp, cu virgula prin titlu şi prin textul intitulat „Tânără, parcă”, deasupra căruia scrie „Thanatice (I)” – deşi „Thanatice (II)” nu se află în acest volum, ci poate doar în opera viitoare a lui Mihail Gălăţanu: „te sărut cu mormânt cu tot./ cu gura plină de pământ./ de viermi. De scânduri de sicriu./ de cruce putrezită în adânc.// şi densă, luată de ape. Făcută corabie./ făcută plută. Corabie. Arcă./ pe sub pământuri. Peste hârtoape./ o hârcă de tânără parcă.// te sărut cu tot cu data morţii./ pe care nici n-o ştii./ acolo inscripţionată pe micul tău monument./ pubian. Ca o efigie pe-un cent./ ca punctele pe zarul sorţii.// te sărut cu tot cu data morţii.”. Eufonia salvează poezia, s-ar putea zice despre final. Ar fi însă de observat că poetul a memorat din „Une charrogne” de Baudelaire doar „Et tu seras semblable ŕ cette horrible ordure”, ignorând ideea ultimă că, totuşi, poezia reţine parfumul şi esenţa divină a iubirilor descompuse.

Mergând mai departe, dăm peste poemul ce dă titlul cărţii, colecţie de banalităţi sau de elucubraţii de acest soi: „oasele mele sînt bune de mâncat. Carnea mea se taie felii./ sângele meu se varsă şi clipoceşte vesel,/ într-o ulcică de lut, curată. * o să se nimerească şi pe-aici unul cu cuţitul prin mână,/ să mă taie delicat şi să spună bodaproste de pe urma mea”. Iar după acest moment de necrofagie, izvodit, poate, dintr-o înţelegere vulgarizatoare a unui vers de Nichita, scos din context („pământ de carne, bun de mâncare”), iată un altul – cum să-i spun? – locativ: „dacă stau şi mă gândesc mai bine,/ aş vrea totuşi un mormânt cu două camere,/ poate c-o să vină cineva în vizită la mine/ şi o să n-aibă-ncotro (sic!) şi va trebui să rămână peste noapte”. Înţeleg (deşi poetul n-o sugerează, dar ar fi mai frumos aşa) că peste noaptea veşnică. Dar n-ar fi mai bun un bloc-notes? Tot cu două camere! Oricum, faţă de cele de mai sus, prefer glumiţa următoare, mai caracterizantă pentru autorul nostru: „de ce ţin unii sticla (aia plată) în pufoaică? Păi/ ca s-o aibă la inimă./ negreşit ca s-o aibă la inimă./ să nu mai încapă loc în inima lor/ şi pentru alte sticle. Să lase, pasămite, sticla/ grea cu inima – şi s-o facă mireasă./ să nu mai fie carecumva pe altcineva/ altminteri geloasă./ sticla e cea mai bună şi cea mai apropiată/ a noastră femeie. Şi-ncă, hei-hei,/ ce femeie!/ o femeie stilată, rafinată, din dop şi/ până-n picioare – şi nespus de frumoasă”. Nu-l putem contrazice pe autor, căci dovedeşte o competenţă indiscutabilă în materie de sticle plate şi de „basamace”.

ŞI TOTUŞI se află în carte, pe lângă atâtea şi atâtea inepţii (între care această „artă poetică”, subintitulată „ut pictura poesis”: „am ejaculat şi am întins/ pe pânză pata înfiorată./ e o pictură, nu? Cum nu s-a mai pictat/ vreodată” – text la care nu s-ar putea răspunde decât: „speri mata!”), şi câteva poeme adevărate. Sunt tentat să cred că le-a scris întâmplarea. Dar le-a semnat poetul. Unul dintre ele se intitulează „Sângele tău e un arbore roşu”: „Sîngele tău se coagulează, devine bobiţe./ seamănă cu un arbust de măceş. Sau cu unul de soc./ la naşterea ta am aprins în vin ramuri de soc,/ ca tu să nu mori niciodată. Ca să nu mai mori./ ca să nu mai mori încă o dată. Ca să-ţi poarte noroc.// Sângele tău e un arbore roşu, răstignit. Care tocmai şi-a strâns/ Ramurile sub pene/ şi sub chip şi formă de pasăre/ pe gură, pe gât şi-a ieşit./ Ca sufletul tău, odihnind în lignit.”. Totuşi, versul ultim, dictat de rimă, arată că poetul nostru are mai bună urechea decât gândirea. Un alt text, intitulat „Îngropatul de viu. Moartea clinică”, e un poem thanatico-erotic cu suflu intens, în care tonul de romanţă şmecheresc-macho se amestecă indiscernabil cu suferinţa voluptoasă: „Cel mai frică îmi e c-ar putea să mă îngroape de viu. Şi eu aş putea/ să mai fiu încă mişcător, să mai iubesc cu o mână căreia să-i mai vină/ chef să mângâie. Cu nişte buze care să nu se împace cu rictusul fatal.// Cu nişte ochi care, pe dinlăuntrul globilor oculari, ar începe iar/ să se mişte, ca o hoardă disperată de sori rotitori. [...] Sînt Loth fugind din Gomora, care fuge numai în lacrima sa./ Moartea clinică ar fi pedeapsa mea, pedeapsa inimii mele,/ care se îndrăgosteşte atât de uşor.// să stau în sicriu şi să-mi mai treacă prin cap amintirile cu tine,/ ca nişte obuze care mă mărunţesc câte puţin, ca nişte şrapnele/ care muşcă din mine halcă după halcă, osicior după osicior./ Binecuvântată fie dragostea ta, care mă ţine încă în viaţă/ şi după ce mor! Orice bărbat sau tânăr,/ n-ar avea pe lume decât un vis: să fie victima cestui amor!”.

* Mihail Gălăţanu, Mormântul meu se sapă singur, Editura Vinea, Bucureşti 2003, 100 pag.

Se spune – ci Allah este mai ştiutor! – că e bine să călătoreşti, dacă vrei să te cunoşti cu adevărat. Asta în calitate de individ. Dar ca popor, ca naţie, ca individ care ar putea să conţină în sine ceea ce este caracteristic neamului său, cum poţi să te cunoşti? Pe lângă investigaţia sociologică, mai este o cale: privirea din afară, ochiul celuilalt, al trecătorului prin ţara ta, prin gara şi piaţa oraşului tău chiar. Exemple se cunosc. Dar ceea ce altul spune despre mine, despre noi, poate fi suspectat de rea credinţă, deformare, prejudecată etc. Atunci?

Ne stă o altă metodă la îndemână. Să citim, să vedem, să auzim ceea ce alţii au spus despre ei şi naţia lor, şi să selectăm ce se potriveşte nouă şi-alor noştri. Asta e ca şi cum ne-am uita într-o oglindă în care se reflectă alt chip decât al nostru, să ne vedem propria figură. Cine o să încerce asemenea experienţă, va să aibă o surpriză deloc agreabilă, dar nu mai puţin edificatoare. Şi nu vreau să fac aici proză fantastică.

Am pornit la defrişarea unei asemenea experienţe deschizând volumaşul „Enciclopedia sufletului rus", publicat acum doi ani de Victor Erofeev, un scriitor de care auzisem ceva înainte să-l citesc în traducerea lui Iulian Ciocan de la Chişinău. Cartea este ceva ce nu se poate povesti. N-are subiect, n-are intrigă, n-are dramă, nici nu e o comedie de limbaj măcar. Este o apariţie întru totul pliată vremii noastre, când cartea a devenit o parte a informaţiei culturale, alături de radio-TV, internet, filme şi alte forme inedite. Cititorul va să culeagă singur roadele a ceva ce nu i-aş găsi drept termen de comparaţie decât un joint şi-o stacană de vodcă. Nu literaturizez, treaba asta pare verificată şi aplicată de autorul rus.

Pentru cine cunoaşte cât de cât literatura rusă, plus ceea ce se numeşte literatura sovietică, cartea e o delicatesă. Pentru cititorul român, interesul nu vine de la substanţa ori „arhitectura” cărţii, ci de la faptul că materia funcţionează ca o fotografie ce ne-a fost luată – nouă, românilor – pe sufletul gol, când nu ştiam ce se întâmplă. Nu e vorba de cele două-trei referinţe directe la români (în treacăt fie zis, deloc măgulitoare). E vorba de identificarea noastră cu rusul generic din paginile cărţii, de dureros de multele asemănări care există între sufletul rus şi sufletul românesc. Să fie oare efect al aceluiaşi regim politic asupra a două popoare diferite? Cât de diferite sunt aceste două popoare? Avem, noi şi ruşii, aceeaşi credinţă ortodoxă. Avem cel puţin trei secole de convieţuire conflictuală, ca orice vecinătate cu năbădăi. Avem, poate, suficient de mult sânge comun ca să ne găsim apucături comune. Nici nu e nevoie să le găsim: ele sunt prezente şi se manifestă identic.

N-am citit nici o carte în care să regăsesc năravurile naţionale mai bine descrise decât într-această "Enciclopedie". Şi de fiecare dată când îmi zăresc mutra într-o oglindă, o să zic împreună cu Erofeev: “Din oglindă mă privea duşmanul poporului.” Ar trebui să recomand şi altora această adevărată cură de dezintoxicare, însă n-o fac. Din simplul şi sănătosul motiv că, după lectură, s-ar putea să simtă nevoia să-şi tragă nişte palme deloc imaginare!

Din galeria de poeţi propusă în Poezia acasă urmărim fără hiatusuri succesiunea de generaţii, de la „Taica” Liviu Damian (născut 1935), la Emilian Galaicu Păun (născut 1964), de la versul săltăreţ al primului („Plecarea noastră e deseară, / Cum să ne rupem dintre fragi / şi dintre ape sclipitoare / ce poartă-n ele chipuri dragi”), la cel sinuos elaborat, al celui de al doilea („iedera pe cruce: sânge vegetal prin braţele / înlemnite-n neputinţă-n lături / iată li se văd, umflate, venele / verzi spre-albastru: crucile de lemn / nobilimea veche a cimitirelor”), către sentenţele lui Leo Butnaru: „Această lipsă de trepte / nu duce nicăieri, ci / vine dintr-acolo”).

Şi, de la prima la ultima filă a cărţii, remarcând înaltul grad de comunicabilitate a tuturor aleşilor antologiei, cu o primă observaţie, ce rămâne a fi verificată, vizând specificul liricii basarabene de a se fi dezvoltat în afara circuitului general al celei naţionale deci necuprinzând curente, tendinţe, tematici chiar frecvente în patrie. Aventura suprarealismului, cu mai multe resurecţii în lirica naţională, a onirismului, a unor diverse încifrări, acea decizie a fiecărei voci de a răsuna cât mai diferit, cu riscul acceptat al obstruării recepţiei, codurile chiar ale câte unei întregi generaţii, precum cea şaizecistă, optzecistă etc, nu au contaminat o lirică multă vreme insularizată şi care, în fond şi cu toată probabilitatea, s-a simţit bine în propria-i provincialitate, generatoare, pe de altă parte, de o anumită forţă lipsind liricii din restul ţării, de o certă naturaleţe, cu îndrăznelile ei ideatice, altfel ancorată majoritar în formule clasice. Într-atât, încât până şi recurgerea la versul liber se circumscrie tradiţiei.

O notă aparte şi foarte caracteristică a liricii basarabene este fondul său moral, înveşmântând corpul a ceea ce nu era îngăduit a se exprima, o lecţie existenţială în ultimă privinţă, la un nivel la care lirica din dreapta Prutului n-a tins decât prin voci izolate în perioada interbelică, iar în zilele noastre pare a se fi disipat cu totul, în ideea că simpla adecvare la autenticitate rămâne morala exclusivă a artei. Ceea ce mai duce însă şi la hipertrofii ale eului, izgonind poezia din chiliile esteticii.

Prezenţa vie a sentimentului cetăţenesc, relevat, bunăoară, în poemele lui Nicolae Dabija se acoperă de o notă intimă („Rană a mea din piept din partea stângă / eşti ca o corabie, care / arde la mijloc de mare / şi nu-i ajunge apa s-o stingă”), pe când la Anatol Codru punctează cu exactitate: „Plătească, tot ce ni se pare / că este şi că nu există / Această mică şi mult tristă, / Şi foarte optimistă ţară.”

Exilat în Siberia, poetul Nicolae Costenco a cântat peisaje necunoscute poeţilor de dincoace. Dar şi în împrejurări când tema evadează din timp şi spaţiu – vezi poemul Euridice al Leonidei Lari – un anume ritm, folosirea câte unui regionalism, atrag de îndată atenţia asupra zăcământului de factură deosebită : „Iubite, iubite, iubite, / De una aman îmi e teamă: Că urmele-mi n-or fi găsite / Nici chiar în pădurea de-aramă. // La ce-ai zăbovit în vâlcele / Sau vremea crezuşi să se-ndure? / Ah, nu mai sunt urmele mele / Nici în argintia pădure.“

Mult discutatul Aureliu Busuioc, poet, romancier, dramaturg, traducător, mult premiat şi desigur un viu, incontestabil talent pare a purta adieri minulesciene, ca şi ale baladiştilor Cercului sibian: („Când trece pe stradă Bătrânul Poet, / Bătrânal, grozav de bătrânul Poet, / se scurge şi timpul atunci mai încet, / ei bine, cu mult mai încet”), pomeneşte singur de Kafka şi de Proust, nu fără să arunce o privire în urmă: „Doar străbunicul, simplu, cum i-i viţa / Zicea pe limba lui de Mioriţa / El, bietul, nu ştia nici un poet. / Străbunul meu era analfabet”. Aduce, cumva, aminte de Arghezi? Iată: „Am încercat să cânt în casa mea: / Vecinii adormiseră abia. // Atunci mă tolănii şi eu în pat: / Îşi amintiră ei că n-au cântat. / Mă pregătii înfiorat să beau: / Era târziu, vecinii se-nchinau (...) „Voiam să-i chem, să-i cert! Nu se putea: / Vecinii chefuiau în casa mea”. O tragedie de care întreaga suflare românească a avut parte, Basarabia cu asupră de măsură – şi în continuare, vai!

Publicat cam tot pe atât în ţară, cât şi în Basarabia, Ion Hadârcă este un modern, cu filoane din mai multe zări: „Am găsit un melc în cutia poştală. / Afară-i sfârşit de vară. / Ce surpriză, melcule / Încă străbunica te-a chemat la nuntă. / Te-au întrecut pedestraşi cu blazoane, / Gonaşi trâmbiţând peste urbe, / Hulubii cu amulete în cioc, mărfarele, / Supersonicul, telegramele. // Între timp s-au descoperit doua Americi, / Câteva drumuri spre India, antibioticele / Şi nici o bicicletă pentru tine.” Savoarea expresiei primează însă şi aici, locul în care o dată mai mult trebuie pusă în valoare vigoarea expresiei la poeţii basarabeni din toate generaţiile, de unde şi impresia covârşitoare, la lectura acestei antologii a unei familii de spirite în posesia unei vârtoase zestre comune, de care, de altminteri, membrii ei sunt perfect conştienţi, jucând-o cu voluptate.

Mai cu seamă în genul scurt, acolo unde arta se concentrează ca într-un final refugiu, genuina pulsaţie a verbului îşi dă pe faţă acuitatea, valenţele. Într-un peisaj al lui Nicolae Esinencu („Stelele – pe cer, / Luna – pe deal, / Iarba – la genunchi/ Şi caii – nicăieri”) într-o terţină a aceluiaşi meşter („Doamne fereşte / Să te naşti – / Mori”) şi într-un distih („Copacii se apleacă – / Să treacă sub cer”) lectorul primeşte impactul celui mai pur mesaj. Desigur, nu totul, se petrece în eterate văzduhuri. „Mi se pare cum stau degeaba / În colţul ista de stradă – / Secolul XXI / N-o să treacă pe aici”. Precât tot Esinencu constată cum „Rusia vrea să aibă / în toate ţările lumii / câte o Rusie”. Momentul în care putem atinge problema lungii convieţuiri cu un popor generator de mari poeţi, ca şi cu un mod de viaţă cu certe proprietăţi contaminatoare.

Un duh de mânie străbate arareori în versurile poeţilor celui mai oriental pământ românesc („Ţară frântă în bucăţi / atât de păcătoşi să fim, / încât / să nu putem frânge / jugul umilitor de vită?” – Gheorghe Vodă – Smerenie). Ironie însă – mai pretutindeni, precum în Urcând, coborând, de necruţătorul Leo Butnaru: „Dat fiind că liftul e / dezgustător de asemănător unei / cabine de vot / nu intru în lift, preferând / să urc sau să cobor fără / stupide implicaţii politice.” Că de ce ţi-e frică nu scapi, istoria rămâne să se decidă. Istorie despre care Iulian Filip se pronunţă că „Tâmpenie cuminte / am ajuns să rătăcim / strict înainte.”

Ascultând vaierul în plopi al vântului de peste Prut, ispitind aceeaşi lună plină, urmărind reciproc cum se lasă amurgul, punând semne în aceleaşi cărţi în înmieresmate zile de iunie, murmurăm cu poetul (Alexe Rău), fireşte în metru antic: „nu credeam să ştim a trăi vreodată / neolitic înfăşuraţi în fatum / gândul ne duce visător: la moartea / baciului nostru”. Aşa încât: „piară gândul tulburător de ape / dacă vrem să fim verticali pe tine / ţie reda-te-vom.”

Iulian Filip, Mihai Stan, Poezia Acasă. Poeţi contemporani din Basarabia, Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2003

Indiferent de tema abordată, scrierile lui Eugen Uricaru se circumscriu unei constelaţii de simboluri, de mituri, de mistere, care voalează realitatea imediată, proiectând-o în fabulos. Universul propus de scriitor este unul în care lucrurile şi fiinţele par a fi evanescente, vagul şi sugestia fiind în acest sens preferate notaţiei realiste sau spunerii directe.

Prozele fantastice de început - (Despre purpură, 1974, Antonia, 1978), precum şi romanul Stăpânirea de sine (1986) – zugrăvesc un ţinut imaginar, feeric, departe de lumea dezlănţuită, vag localizat geografic: Vladia, un loc “uitat de istorie, o ţară de lut, năpădită de viţa de vie şi bântuit de fantasme” (E.Simion),amestec de legendă şi livresc, un paradis renumit nu doar prin savoarea vinului, ci şi prin întâmplări care frizează miraculosul: “Apăreau din când în când în ziare notiţe (…) despre catastrofe inexplicabile, biserici care ardeau până la grindă (…) alunecări de teren (…) ori mulţimi adunate la iarmaroace cuprinse de o veselie, de un râs histeric, de nestăpânit, ţărani pe câmp ce vedeau plutind peste porumbişte chiar pe Maica Domnului, ţinând de mână un copilaş de zece-unşpe ani”. (“Stăpânirea de sine”).

Simbolurile acestei lumi mitice, conturate în mai multe scrieri, sunt vila Katerina şi distinsul ei proprietar, aristocratul Şerban Pangratty, el însuşi o figură ce poartă pecetea misterului. Înrudit cu Mavrocordaţii şi Cantacuzinii, prinţul are vederi de stânga, ceea ce-l face suspect de bolşevism. De aceea, agenţi zeloşi ai Siguranţei Statului, precum adjutantul Popianu şi confuzul funcţionăraş Leonard Bâlbâie (al cărui nume e semnificativ, de altfel), sunt alături de el la Vladia pentru a-l spiona, unul sub aparenţa de vechi amic, celălalt în calitate de reprezentant al firmei de şampanie Mott, interesat de podgoriile Vladiei.

Toată acţiunea romanului gravitează în jurul lui Pangratty, celelalte personaje conturându-se în funcţie de modul în care vieţile lor se întersectează cu a lui. Firul epic nu este deloc complicat: profund marcat de ororile primului război mondial şi permanent urmărit din cauza convingerilor sale politice, prinţul Pangratty îşi caută refugiul în Vladia.Cronologic vorbind, evenimentele se derulează între debutul şi finalul unui chef câmpenesc dat în cinstea sosirii prinţului. Adevăratul timp e însă cel al memoriei. Spaţiul epic este mult amplificat, la rândul lui, prin jocul perspectivelor asupra aceleiaşi realităţi şi prin varietatea vocilor naratoriale. Fiecare dintre personaje, de la ambiţioasa menajeră KF, la suava Sophie Vasiliu, iubita prinţului şi până la adjutantul Popianu sau prinţul Pangratty însuşi, oferă tot atâtea puncte de vedere şi o varietate de trăiri. Asistăm în “Stăpânirea de sine” la o cronologie sinuoasă şi surprinzătoare, lipsită de reperele logicii temporale general-acceptate, subordonată, în manieră proustiană, meandrelor vieţii interioare şi memoriei afective.

Una dintre puţinele ancore în realitatea imediată este marcată de prima frază a romanului :“Hotărârea prinţului de a petrece iarna, ori măcar o parte a ei în Vladia , a provocat o asemenea emoţie, încât Culae Hariton a scăpat din mână paharul cu şampanie”. In rest, substanţa epică este generată de permanentele “retours en arričre”, pe care fiecare dintre personajele-naratori le realizează la rându-i: Leonard Bâlbâie îşi aminteşte ciudatele împrejurări în care a ajuns la Vladia, Culae Hariton, cum l-a cunoscut pe Pangratty, acesta însuşi retrăieşte ororile primului război mondial şi circumstanţele în care a întâlnit-o pe Sophie. Toate aceste dezvoltări din amplele volute ale amintirii vin să umple cu un timp subiectiv generos – timpul amintirii – un cadru temporal obiectiv destul de restrâns.

Ceea ce ne oferă naratorii acestui roman este un adevăr personal, iar din însumarea adevărurilor subiective rezultă că nimic nu este cert, totul stă sub semnul misterului şi al probabilului. Axul central al cărţii, catalizatorul acesteia, Serban Pangratty, este construit ca personaj din perspectiva celorlalţi: Hariton îi face portretul fizic, comportamentul său erotic este dezvăluit de Sophie într-o discuţie cu menajera ei, opţiunile lui politice sunt detectate şi analizate de Popianu etc. Sophie Vasiliu este suspectă de leucemie, dar boala ei nu este numită, ci sugerată de menajeră într-un fragment de o discretă poezie: “Putea dura ani şi ani de zile, omul se făcea din ce în ce mai palid, semăna mai mult cu plantele crescute în cameră, încetul cu încetul devenea şi el o plantă (…) pe dinăuntru se transforma pe neaşteptate într-o substanţă vegetală”.

Ca nişte “nave ce înfruntă singurătatea”, vila Katerina şi fabuloasa Vladie stau în amorţire aşteptând sosirea lui Pangratty, revigorantă ca o “apă vie”. Sophie îşi aşteaptă cu devoţiune luni în şir iubitul, pentru a reveni ea însăşi la viaţă, o dată cu târguşorul amorţit. Concomitent cu descrierea acestui proces de revitalizare prin dragoste, Uricaru surprinde în imagini cinematografice forfota străzilor şi a magazinelor, abundenţa de mărfuri amestecate, cu o adevărată voluptate a enumeraţiei: “Batog, ghiudem, pastrame iuţi ori dulci, măsline umplute cu migdale, fistic verde ori albăstrui, răşină şi ceară de Kos pentru mestecat…"

Vladia este un remediu pentru tristeţea amară pe care i-au lăsat-o prinţului războiul şi maşinaţiunile politice, este o oază de calm şi bunăstare în care îşi va desăvârşi povestea de dragoste cu Sophie. Poveste în care el devine mai mult decât un iubit, căci fragilul fir al vieţii Sophiei depinde de prezenţa lui în Vladia. Revelaţia iminentei morţi a acesteia îi tulbură suverana lui stăpânire de sine, îl descumpăneşte, căci nu-şi poate asuma altceva decât propria lui condiţie umană: “Nu vreau defel să fiu zeu pentru o clipă. Asta înseamnă să-ţi pierzi cumpătul, să îndrăzneşti mai mult decât poţi, decât ţi s-a dat să fii”.

Povestea de dragoste este doar una dintre laturile romanului lui Uricaru. Şi aceasta pentru că “Stăpânirea de sine” este şi o scriere preocupată de mersul istoriei şi al societăţii, de consecinţele războiului, de conflictele de clasă, de contextul social-istoric în care evoluează personajele. Această latură e mai sărăcăcios reprezentată, fiind eclipsată de cea sentimentală, mult mai profundă şi mai intensă.Totuşi, sunt de remarcat figuri pitoreşti şi bine construite, precum adjutantul Radu Popianu şi funcţionarul-spion Bâlbâie, ale căror dialoguri referitoare la lupta de clasă sunt spumoase şi pline de naturaleţe: “Săptămâna trecută s-au trezit dimineaţa că exact pe zidul primăriei, îl ştii, ăla cât o zi de post, stătea scris cu var, dar nu aşa, la repezeală, scria cumsecade, caligrafic, domnule, viaţa noastră e un chin – şi mai încolo, Gheneralul e o paiaţă – îţi închipui ce cruci şi dumnezei s-au vărsat în capul vardiştilor”.

“Aristocratul roşu” trimis la Viena în interesul socialiştilor e conştient de faptul că nu e luat în serios, căci în acea luptă dintre clase “un prinţ comunist e aşa, ceva de operetă”. Convingerile sale ideologice nu-i afectează stăpânirea de sine şi luciditatea. El priveşte cu amărăciune societatea lipsită de axă şi orizont în care trăieşte, dar şi tragica lui condiţie de însingurat şi inadaptat, ultimul reprezentant al unei aristocraţii demult apuse. De aceea prinţul îşi caută alinarea în Vladia, cu a cărei evocare începe romanul, acea Vladia parcă ruptă din altă dimensiune, lipsită de griji şi dureri, ”un ochi de nemişcare”, ”o zonă a încremenirii”.

In opoziţie cu Pangratty, adjutantul Popianu, zelosul exponent al puterii, încearcă disperat să fie altceva deât ceea ce este, să-şi transgreseze propria condiţie umană, să deţină controlul asupra tuturor şi în special asupra lui Pangratty. El îi propune prinţului un altfel de joc decât cele de societate, facile şi derizorii, pe care acesta le câştiga întotdeauna fără probleme: un joc de-a destinul, un “joc-creaţie”.

Ca un demiurg caricatural, el prezidează Loteria vieţii şi morţii, servindu-se de registrul de naşteri şi decese, amuzându-se teribil de stupoarea celor prezenţi. Cu detaşare cinică, Popianu meditează asupra limitelor existenţei, care aparent e durabilă, dar care îţi oferă subit surpriza că “paşii ţi s-au terminat de numărat”. Spirit deschis, Pangratty acceptă provocarea jocului care poate însemna izgonirea lui din Vladia şi implicit condamnarea lui la o permanentă prigoană politică. Sub aspect epic, romanul “Stăpânirea de sine”, este primul al ciclului, deşi a fost publicat ultimul. Faptele se continuă şi uneori se rezolvă în “Antonia”(1978) şi “Despre purpură”(1974).

Deşi este uneori prea teoretizant la nivel ideologic, armonia întregului nu este totuşi periclitată, astfel încât “Stăpânirea de sine” constituie şi va constitui oricând o lectură memorabilă prin abundenţa sa de imagini fastuoase şi bogate stilistic, frazarea bine lucrată şi melodioasă, jocul abil al perspectivelor şi ritmul interior aparte.

Privesc o stea pe fundul obscur al cerului noaptea. De astă-vară până astăzi, s-a mişcat, pe nesimţite, şi de unde pâlpâia sub jghiabul casei, acum străluceşte, la aceiaşi oră, cu mult mai departe. * Mă uit la copacii de sub fereastră. De astă-vară până azi, au rodit şi foile ostenite încep să lunece galbene, din ramuri pe pământ. * Şi s-au schimbat costumele, îndeletnicirile oamenilor, s-au clădit case noi, s-au dărâmat altele. E rece vântul şi rece lipsa lui. Obiceiul luminii s-a deosebit ca şi apucăturile animalelor. Vitrinile prăvăliilor se îmbracă de iarnă. Un avânt nou îşi împrăştie sensaţiile noastre cu o tristeţă nouă. Totul trăieşte. Bulgarii îşi ascut săbiile, flota de oţel a coastelor de nord franceze se strămută odată cu constelaţiile în Mediterană, Marakeşul a căzut, doctorul Quéry a descoperit serul antisifilitic, China se civilizează. Singură Societatea Scriitorilor Români nu se ştie ce face. * Mă gândesc la frunzele-i vecinic galbene, la preşedintele-i veşted, la tenacitatea în trândăvie a celei mai spirituale societăţi. * Sunt câteva luni de când, tot cu Facla alături, m-am uitat într-o seară orientală, de râncezeală bizantină, prin gaura uşii, în odaia acestei matroane şi am găsit-o dormind cu nişte caşcaval în gură. Am lovit în uşă, s-a deşteptat speriată Cucoana, s-au dat la mine slugile, deşteptate din bucătărie, mopşii cu dinţi de lână, treziţi din lada cu gunoi. Zarvă şi chiot, gălăgie şi… caniculă. Ţaţa română adormi iarăşi în slugile şi căţeii săi. * Somn să le fie lor dulce ca moartea; de dumneaei şi de d-lor n-am să mă mai ocup decât atunci când vreo mână de membrii decişi, decişi la Dumnezeu ştie ce lucru, m-ar chema, dacă vor avea nevoe, la o renaştere şi la un zbor cu praştia, prin societate. * Mă mulţumesc să constat că tot răgazul pe care l-am dat, cu riscul de-a fi învinovăţit de cei mai strâmbi din colegii mei, uneori şi de necontinuitate, n-a slujit la nimic; că societatea noastră nu vrea să trăiască şi că strângerea scriitorilor la un loc, cum am mai spus, e un prilej pentru câţiva inşi, desarmaţi pe alte terenuri, de-a trage din el foloase şi vanitate. * Văd pe scriitori tânjind în faţa halbelor, sorbindu-şi cafeaua, la cafenea. Aud uriaşele lor gugumănii, cancanele de mahala ale poeţilor şi ale prozatorilor. Societatea, e nu ştiu unde, cine ştie unde, într-o planetă oarecare de mucava. * Într-una din şedinţele furioase pe care le provocasem, subt propunerea mea şi ca să dea publicului iluzia că trăieşte, comitetul primise să se ia oareşicari măsuri în ce priveşte editura, pentru ca scriitorii lipsiţi, fără funcţii bine plătite şi sinecuri politice, să se bucure omeneşte de munca loc. Se făcuse atunci o comisiune, cu datoria de a regulamenta raporturile dintre cei cari scriu şi cei cari fac bani cu scrisul lor. O comisiune de formă, din care n-am ţinut să fac parte, în care comitetul avu grija, salutară pentru somnul matroanei şi afacerile mici şi mari, să nu fiu pus. În schimb, din această comisiune ostilă editorilor, face parte un… oarecare editor, care pretinde, drept e, că ar fi şi scriitor în acelaşi timp. Un editor din cei mai primejdioşi, din cei mai mercantili şi mai grabnic demni de supus autorităţii societăţii. * Rămânea de realizat un întreg plan, încă nerostit, din care trebuia să iasă buna stare materială a scriitorilor, neapărat; a tuturor scriitorilor şi nu numai a câtorva. Foarte mulţi scriitori se găsesc exact în situaţia călugărilor din mânăstirile noastre, cari bine întrebuinţaţi, ca nişte muncitori legaţi unei discipline spirituale, aplicată cu energie şi bună înţelegere, ar fi utili şi publicului şi lor însuşi. Viaţa unui scriitor român, care n-a atins încă vârsta pleşuvă, e uneori o tragedie, alte ori o umilinţă şi alte ori e lene trivială. Sufletul mai al tuturor din ei nu cunoaşte nici o frumuseţe morală, sunt sărace, fără strălucirea unui ideal sau a speranţei. Unii au exagerat de dezvoltat în ei cinismul oamenilor vulgari – şi cu revolta sau scârba ce-o simţi vine şi multă milă pentru atâtea tinere puteri necultivate de nimeni, lăsate-n sufletul lor şi-n odaia lor, singuri cu mizeria şi întunericul. Sunt o sumedenie de lucrări de scris, pe cari literatura noastră nu se poate lăuda că le are cel puţin schiţate, lucrări indispensabile culturii cu neputinţă de realizat de către un singur om şi repede făcute de mai mulţi laolaltă. * Dar Societatea… doarme şi va dormi această societate atâta timp cât vor sta la cârma ei oamenii cari au făcut-o, pentru dânşii, prea slabi ca să o împingă înainte şi prea vanitoşi ca să înţeleagă că datoria lor este să piară şi să dea voie unei adunări generale să aleagă un comitet activ. * În schimb, înspăimântat că se pretinde prea mult de la dânsul, când i se cere să lucreze, comitetul se pregăteşte să ia cea mai neaşteptată măsură ce se poate din partea unei societăţi. Comitetul doreşte ca la deschiderea Parlamentului să ceară desfiinţarea societăţii… * Înţeleg ca d. preşedinte să sufere de-o boală care-l leneveşte şi încă doi-trei membrii ai comitetului, duruţi de beteşuguri deosebite, să caute într-o sinucidere leacul laşităţii. Dar societatea n-are legături atât de directe cu mădularele lor încât să cadă în robia unui rinichi sau a unei prostate. * Vai orgoliul spiritelor sărace! În sufletul său preşedintele îşi va fi zis pe sârbeşte, de sigur: L’Etat c’est Moi. Societatea e d-sa; şi când d-sa nu mai este, nici societatea n-are d e ce mai fi, nu este-aşa?

Secolul al XV-lea a fost marcat prin evenimente deosebite pentru istoria europeană, în general, şi a Ţărilor Române, în special. * În anul 1453 cade Constantinopolul sub loviturile turcilor, şi cu el Imperiul Bizantin. * De asemenea, ia sfârşit Războiul anglo-francez de 100 de ani, iar peste trei ani, principele român Iancu de Hunedoara înfrânge, la Belgrad, pe invadatorii otomani. * În această perioadă, istoria Ţărilor Române este dominată de personalitatea a trei voievozi: Iancu, din familia lui Voicu Românul din Haţeg; Vlad Ţepeş, nepotul lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan, care pentru faptele lui va fi numit cel Mare. Dacă primii doi au apărat, în timpul scurt cât au condus destinele Ţărilor Române, creştinătatea, Ştefan al Moldovei a fost pavăza, zidul de care s-au izbit duşmanii timp de aproape o jumătate de secol. * Am putea spune că prin Moldova condusă de Ştefan, Imperiul Bizantin îşi continuă existenţa în această parte a Europei, timp în care se vor dezvolta istoriografia, arhitectura, miniaturistica, construcţiile, comerţul, meşteşugurile, diplomaţia etc. * După omorârea tatălui său (1451) de către Petru Aron, tânărul prinţ Ştefan petrece o perioadă la Curtea lui Iancu de Hunedoara, în compania vărului său Vlad (Ţepeş), iar după ce acesta va deveni domn al Ţării Româneşti (1456) îl însoţeşte la Târgovişte de unde, în primăvara anului 1457, cu ostaşii daţi de Ţepeş învinge în luptele de la Doljeşti şi Obric oastea lui Aron (aprilie 1457). Este „uns” ca domn de Mitropolitul Teoctist şi confirmat pe Câmpia Direptăţii de toţi reprezentanţii Ţării. * Coincidenţa face ca la a 500-a comemorare Întâiul stătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul, să poarte tot numele de Teoctist. * Ştefan s-a dovedit a fi bun organizator al Ţării, strateg şi diplomat, luptător pentru ordine internă, pentru dezvoltarea economică a ţării şi crearea unui larg front antiotoman. * În sistemul său de apărare a inclus concepţia frontului popular, a reorganizării Oastei Mari a fortificaţiilor de la Suceava, Cetatea Neamţului, Roman, Hotin, Soroca, Cetatea Albă, Chilia. * Purtând peste 36 de lupte, a câştigat 34, două pierzându-le fără ca aceasta să-l descurajeze. * La Vaslui, în ziua de 10 ianuarie, 1475 obţine o victorie strălucitoare, aducându-i laude din partea Apusului şi a Papei Sixt al IV-lea ce-l numeşte „Atlet al lui Hristos”. * Ca bun creştin Ştefan s-a remarcat prin ridicarea, repararea, înzestrarea unui mare număr de biserici şi mănăstiri. Se zice că după fiecare luptă ridica un lăcaş de cult ortodox. Mănăstirea Putna, necropolă domnească, ctitorie a sa, a fost construită în numai trei ani (1466-1469); apoi pe întreg teritoriul Moldovei se găsesc biserici, mănăstiri ale Marelui Voievod care în cei 47 de ani de domnie a ridic at sau a reparat, 44 de biserici sau mănăstiri. * Printre bijuteriile monahale sunt şi bisericile mănăstirilor: Nemţ, Voroneţ, Tazlău, Dubrovăţ; bisericile: Pătrăuţi, Bădăuţi, Vaslui, Suceava, Hârlău, Borzeşti, Dorohoi, Războieni, Piatra-Neamţ, Tazlău, Reuseni. * Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat trecându-l în rândul Sfinţilor iar poporul român, creştinătatea, îi omagiază personalitatea la împlinirea a cinci secole de la trecerea sa în eternitate. Pentru noi, Ştefan rămâne aşa cum poporul l-a imortalizat: * Ştefan, Ştefan domn cel Mare / Seamăn pe lume nu are, / Decât numai mândrul Soare.

A apărut în aprilie, la Câmpina, seria a patra a publicaţiei „Revista nouă”, fondată la 15 septembrie 1887 (la Bucureşti, însă) de către Bogdan Petriceicu Hasdeu, editată acum de Cercul literar „Geo Bogza” din Câmpina. Redacţia este alcătuită din Constantin Trandafir (director), Florin Dochia (redactor-şef), Emanoil Toma (secretar general de redacţie), Serghie Bucur, Viorel Cernica, Christian Crăciun, Ion Lilă, Lidia Nicolae, Jenica Tabacu, Gherasim Rusu Togan. * În primul număr, d-na Jenica Tabacu aduce substanţiale contribuţii monografice cu privire la vechea „Revistă nouă”, în vreme ce dl Nicolae Manolescu, într-un interviu cu (sub)titlul încurajator dar şi circumstanţial „Cam toate curentele spirituale ale omenirii au plecat din Provincie spre Capitală, şi nu invers”, face precizarea importantă pentru istoricii literari că, în 1967, a alcătuit la Ploieşti, împreună cu Ştefan Bănulescu şi Ion Bălu, un număr de probă al „Revistei noi”, care n-a fost însă aprobat de către autorităţile de resort. * În primul număr întâlnim şi o anchetă pe tema „Revista literară în provincie”, la care au răspuns d-nii Ion Beldeanu („Bucovina literară”), Tudor Cristea („Litere”), Marian Ruscu („Axioma”), Liviu Ioan Stoiciu („Viaţa românească”), Lucian Vasiliu („Dacia literară”), intervenţiile încercând să nuanţeze ideile curente despre relaţia centru-margine. Impresionante ne-au părut părut informaţiile d-lui Stoiciu despre autorii care locuiesc în provincie, domnia sa ştiind, bunăoară, că Minerva Chira trăieşte în comuna Negreni-Cluj, Marian Dopcea la Isaccea, Ion Tudor Iovian la Buhuşi, Gheorghe Izbăşescu şi C. Th. Ciobanu la Oneşti, Th. Codreanu la Huşi, iar Dumitru Ungureanu şi Tudor Cristea la Găeşti, unde scot revista „Litere”. * Parcă ne simţim mai liniştiţi! * Revista are personalitate de la primul număr, materialele fiind serioase, iar prezenţele dinafara redacţiei – de prestigiu (dl N. Manolescu prin interviul amintit, dl I. Oprişan, care afirmă într-un alt interviu credinţa în revenirea „modelului Hasdeu”, poeţii George Vulturescu şi Traian T. Coşovei, care semnează consistente grupaje de versuri). Cronica literară este susţinută de criticul Constantin Trandafir, care citeşte în primul număr, cu multă pătrundere şi sensibilitate poezia lui Emil Brumaru, iar în cel de-al doilea, pe luna mai (pe care l-am primit de curând), realizează o lectură nuanţată a volumului „Scrisori din ţara cocorilor albi”, de Sergiu Adam, apărut în seria „Poeţi români contemporani” a Editurii Eminescu.* Din numărul pe mai, unde suntem puşi la curent cu festivitatea lansării revistei, aflăm că ea are nu doar părinţi (Hasdeu şi seria veche), dar şi o „soră mai mare” – „Axioma” de la Ploieşti. * Tema de dezbatere a fost în acest al doilea număr actualitatea ficţiunii, chestiune în care Fănuş Neagu se pronunţ 9; ferm, în interviul acordat d-lui Emanoil Toma: „Când va muri ficţiunea, va muri şi lumea”. * Fără a uita să dea celor care-i „revizuiesc” opera câteva zdravene bobârnace: „Nu mă obsedează (problema revizuirii, n.n.) pe mine şi nici pe scriitorii de prestigiu şi artiştii preţuiţi ai României. Asta aparţine generaţiei tinere, generaţiei vindicative, părţii vindicative din generaţia tânără şi mai ales neîmpliniţilor şi rataţilor.” * Mde! * Lipsa de spaţiu ne împiedică să remarcăm şi alte materaie (de Nicolae Gheran, Christian Crăciun, Th. Codreanu, poemele lui Liviu Ioan Stoiciu, proza Alexandrei Târziu etc.) din această extrem de promiţătoare publicaţie cîmpineană, de care ne simţim sufleteşte aproape. * Şi căreia îi urăm viaţă lungă!

LITERE Revistă lunară de cultură